Valiza cu picioare lungi, Ep.15

Pasagerul coborât din tren şi transformat în umbra mişcătoare de acum câteva clipe păşeşte în semisfera luminată de lampion şi se opreşte la câţiva paşi de cel culcat pe bancă.

El este Petrică. După ce a fost recuperat din mijlocul bălţii, unde era călare pe măgar, a fost adus în atelier și i s-au făcut adăugirile necesare ca să-l apropie tot mai mult de ceea ce ar trebui să fie un om.

Adică i-au dat o libertate totală, ceea ce nu-i bine. Oamenii ar trebui să aibă niște convenţii internaţionale semnate prin care acești roboţi umanoizi să fie construiţi cu anumite limite.

Imediat, apoi, a fost pus în mişcare şi trimis spre Maglavit, unde se aşteaptă o reuniune de familie şi unde creatorul său, Petre, doreşte să-l reprezinte. A călătorit cu trenul şi, în această gară, iată-l abandonând trenul şi călătoria, pentru că trebuie să spunem că aici nu este Maglavitul.

După o analiză cu privirea a celui de pe bancă face câteva mişcări scurte şi bruşte, așa cum face o găină când își rotește capul, antrenând aproape toate segmentele corpului. Porneşte spre  el, se opreşte la jumătate de metru, se apleacă asupra lui, îl priveşte, reia poziţia verticală şi face câţiva paşi înapoi.

– Bună seara, zice el, după care se retrage cu totul în aşteptare.

Dar, ca şi când totul ar fi o închipuire cioplită în piatră, liniştea se aşterne din nou, la fel ca şi nemişcarea.

Numai că nimic nu poate rămȃne în urma timpului pentru că nimic nu rămȃne definitiv. Totul este în mișcare. Dacă nu este, ceva se găsește să ajute mișcarea.

 Îl prinde de gulerul hainei, pe cel de pe bancă, şi-i aplică o forţă pe mai multe direcţii succesive. Cel de pe bancă se dezechilibrează şi cade. Când ajunge jos bolboroseşte câteva cuvinte neclare, în timp ce doarme, dă din mâini şi din picioare, după care nu mai zice nimic şi nu mai mişcă.

Petrică îl ridică și-l ține în picioare forțat în timp ce-i caută privirea, pe care nu o găsește, pentru că omul doarme în continuare.

Ia mâinile de pe el şi încearcă să elibereze, din gură, o întrebare.

Nu apucă să formuleze primul cuvânt în întregime pentru că este întrerupt de căzătura celuilalt, violentă şi anormală, care iarăşi emite ceva neclar după care... tace, ghemuit şi abandonat atȃt de jos că mai mult nu se mai poate duce.

Este ridicat din nou pe verticală, după care este studiat cu palmele, cu care este frământat, şi cu privirea trecută, imaginar şi fizic, peste forma exterioară a corpului. Parcă ar fi o cârpă cu volum în mâinile lui, pe care gravitaţia o aşteaptă ca să fie liberă, pentru a o învinge. Şi nu aşteaptă prea mult, pentru că Petrică îi retrage sprijinul. Omul cade din nou jos. Ar trebui lăsat să-și odihnească geometria. Un om așa ar face. De data aceasta îl ridică şi-l pune  pe bancă.

– Voiam să-mi confirmi că aici este Maglavit, zice Petrică. Este ținta mea ! Pȃnă să ajung la țintă sunt și așa, și așa...Cineva, în tren, a zis ; uite-l p-ăla de pe bancă ; este în pelerinaj la Maglavit ! Eu n-am gȃnduri să stau pe ele și m-am dat jos din tren. Ținta mea este Maglavit. Spre tine a arătat cel din tren și dacă tu ești în pelerinaj la Maglavit, înseamnă că aici este Maglavit. Vreau să-mi confirmi.

Cel de pe bancă se mişcă şi vorbește în somn, din nou, ceva neclar. Petrică se repede asupra lui, îl apucă cu mâna de gulerul hainei şi-i aplică aceeaşi forţă distribuită în timp pe mai multe direcţii. Acesta, inconştient, se ridică cu putere pe propriile picioare izbind cu capul bărbia celuilalt, pe care o pocneşte cu violenţă. Datorită impactului, Petrică nu-și mai poate menține echilibru și cade pe spate întinzându-se, cât este de lung, pe aleea betonată din faţa băncii.

– Am reuşit!... am reuşit!... zice cel din picioare după care face un pas greşit, se dezechilibrează şi se lasă într-un genunchi lângă cel întins pe spate jos, pe alee.

 Când îl descoperă rămâne pe interzis pentru o clipă, care se transformă în două și dacă este a doua, atunci trece cu ușurință și a treia. În virtutea inerţiei, repetă încet, abia perceptibil, doar pentru el:

– Am... reuşit!?...

Cel de jos, Petrică, îşi roteşte capul de câteva ori spre dreapta şi stânga, anormal de repede, așa cum face un cap de găină. Este calm. Situaţia dictată de către celălalt, deocamdată, nu-l afectează. Contestă, totuşi, atitudinea lui şi-i zice:

– Ce… ai… reuşit?... puţin mai tare şi cred că-mi săreau toate capacele.

Abia acum celălalt îl descoperă în totalitate. Nu îi pică uşor faptul că îl are alături pe cel întins pe spate în faţa lui, pentru că-i este străin şi, mai ales, pentru că îi pune întrebări.

– Scuză-mă... ai vreo problemă?... eu sunt Bobi !

– Ce să mai zic? Mare minune că nu mi-a sărit niciun capac! Eu sunt Petrică, zice cel de jos.

– Ce capac, domnule! Despre ce vorbim !?Chiar te simţi bine?

– Hm!... și aşa, şi aşa...

Bobi se ridică, îşi duce palma dreaptă la bărbie şi porneşte fără grabă să facă un mic ocol, încercuind maşina și încercând să câştige ceva timp pentru a înţelege şi el ce se întâmplă. În tot acest timp, trage cȃte o privire, din cȃnd în cȃnd, către cel de jos.

Este şi prins într-o stare de indispoziţie totală provocată de întreruperea bruscă a somnului. El tot a încercat să adoarmă de o săptămȃnă și ceva; acasă prin mai toate locurile posibile ; a fost la un meci de fotbal, la Reșița, unde toți dormeau pe teren, el în tribună nu a reușit ; a fost la o ședință de partid, fiind membru, și toți dormeau în sală, el nu ! A fost cu cortul pe Semenic și nu a reușit să adoarmă. Aici, pe această bancă din fața gării, a reușit să adoarmă. A reușit, cum zice el ! Numai că nu știe de cȃnd doarme. Se simte puțin altfel și asta îl face să creadă că a dormit pe această bancă cel puțin o zi și o noapte.

– Nu știu ce să zic ; m-ai prins într-o situație în care nu-mi iese nimic, de parcă din toate care sunt nimic nu-mi aparține. Sper să fie trecătoare situația în care mă aflu ! Poziţia în care te afli este una dintre cele mai convenabile pentru tine?

Petrică îndoaie picioarele ridicând genunchii în sus, iar palmele le pune una peste alta şi le aşază sub cap. Corpul îi rămâne, în continuare, întins pe alee.

– Pot spune că da, pot spune că nu…pȃnă ce nu ating ținta este și așa, și așa…Dar, pot spune că am foarte multe componente ale corpului meu care se află în aşteptare. Asta, la voi oamenii, înseamnă că este de bine !