Valiza cu picioare lungi, Ep.17

Când ajung în dreptul unui platou, lateral carosabilului, maşina coteşte şi începe să ruleze pe acesta cu toată viteza. În mijlocul platoului, şoferul roteşte brusc volanul spre stânga şi maşina își pierde echilibru ; se rostogoleşte în aer ca o jucărie de copil, pierzȃnd la fiecare rotație cȃte ceva. La una din rotații, Petrică părăsește mașina și dispare în noapte. Ultima rotaţie se consumă şi maşina revine pe roţi fără mari probleme. Urmează o tăcere sinistră, cu o maşină puţin şifonată şi din care se ridică câteva firicele de fum, vizibile în lumina farurilor care este activă.

La volan este şoferul, Bobi, în timp ce pe scaunul alăturat nu se mai afla nimeni.

– Lovi-te-ar eroarea... să ajungi la Maglavit când mi-oi vedea eu ceafa! zice el mai mult ţipând şi încercând să consume un moment de satisfacţie, care-i este dat, nu se știe de cine.

Apasă pe un buton aflat în bordul maşinii şi scaunul revine la forma iniţială eliberându-i corpul, picioarele şi capul. Îşi freacă puţin mâinile, porneşte motorul şi... portiera din dreapta se deschide pentru a face cale liberă celuilalt, care se urcă în maşină.

Petrică, odată aşezat în scaun, aruncă o privire metalică, rece ca gheaţa Antarticii spre cel de lângă el. Pare a fi un dur pe care nu ar trebui să-l contrazici.

După ce-şi retrage privirea de pe Bobi, în loc s-o arunce în faţă, prin golul lăsat de parbrizul spart, spre pata de lumină a farurilor, şi-o orientează către spate.

Cu o privire mai atentă, Bobi constată că străinul de lângă el are o construcţie anormală, care nu este comună cu a majorităţii oamenilor. Are capul răsucit complet către spate. În urma impactului cu solul, corpul lui Petrică a suferit modificări, în sensul că i s-a răsucit gâtul, cu cap cu tot, la o sută optzeci de grade şi a rămas blocat pe această poziţie, cu privirea în spate.

– Cred că era să pierzi ceva pe drum! zice Petrică, robotul umanoid.

-Mda ! răspunde Bobi folosind doar jumătate din limbă.

-Oamenii au legături emoționale cu lucruri, cu alți oameni, cu animale…cine nu le are este pămȃnt ! Și eu sunt pămȃnt ;nu pot avea legături emoționale cu lucruri sau oameni pentru că fac parte dintr-o generație mai puțin evoluată ! Nu toți suntem de aceeași vȃrstă…dar tu, tu ar trebui să ai legături emoționale cu lucruri, cu oamenii de lȃngă tine…și  ca să fie toate astea trebuie să ai grijă să nu pierzi ceva !

Pierzându-şi privirea pe undeva prin întunericul din spatele maşinii, Petrică încearcă să-şi răsucească, cu ambele mâini, capul pe o poziţie normală, cu faţa spre înainte. Nu poate. Poate că-i trebuie o forță mai mare sau un ajutor extern.

În bodul mașinii este un loc  unde poți depozita acte, ceva ca o cutie fără capac.. Este gol, locul. Bagă capul în locul respectiv, unde este prins ca într-o menghină, și încearcă să-și rotească trupul.

El poate rămȃne cu gȃtul sucit și privirea în spate, nu-i o problemă asta pentru el, dar nu poate trece cu vederea posibilele resentimente din partea oamenilor pe lȃngă care trece.

Privirea lui Bobi se încețoșază dintr-o dată în timp ce gândurile încep să i se tulbure. Încearcă să se lipească de portiera de lângă el şi să se facă tot mai mic. Se simte captiv în neputința care-l ține pe loc. Nu are soluții care să-l extragă din acest spațiu mic al mașinii pe care începe să-l urască.

Probabil că dacă partea de jos a gurii i s-ar fi putut detaşa, de mult ar fi ajuns pe jos, pentru că tare grea a devenit căscând gura la maximum.

Maşina rulează cu o viteză mică, mică. Atât de mică încât se poate măsura în paşi pe secundă şi sunt cam unu-doi paşi pe secundă.

Un singur gând mai are, Bobi: să ajungă acasă şi să abandoneze maşina şi pe cel de lângă el, pentru că nu mai suportă această apropiere.

Petrică renunță la ideea cu răsucitul corpului ca să-și readucă gȃtul pe pozitia normală. Nu are niciun rezultat. Își scoate capul din bordul mașinii și se mulțumește cu privitul în urma mașinii.

         Numai zumzetul motorului, care toarce încet, armonios, conform unei reguli prestabilite, se aude şi este firesc, organizat și de necontestat.

         Între cei doi nu mai există nici o posibilitate de legătură pentru a naşte un subiect de discuţie. Mai ales din partea lui Bobi ruptura se consideră a fi totală.

În ceea ce-l priveşte pe Petrică, el are în cap totalitatea împrejurărilor care să determine condițiile prin care să-și atingă ținta ; localitatea Maglavit. El nu poate să se roage pentru ca altcineva să-i găsească opțiuni, mai mult, el nu poate să se roage ca să-i pice din cer aceste opțiuni.

Din depărtare se apropie un grup de lumini care, pe măsură ce sunt tot mai aproape conturează un complex uman de locuit. În faţă, o parcare destul de întinsă susţine un grup de câteva zeci de maşini, care sunt împrăştiate cam peste tot. Grupuri de iluminat, amplasate la diferite înălţimi şi care se aprind pe rând, într-o ordine prestabilită şi ciclică, dau senzaţia de mişcare, chiar dacă totul care compune zona este static la această oră din noapte.

Maşina cu cei doi se opreşte în mijlocul parcării. Bobi coboară din maşină şi porneşte bulversat către o direcţie de care nici el nu este pe deplin conştient.

Petrică rămâne în parcare, în picioare, preţ de câteva minute, nemişcat, fără să ia o decizie care să-i pună în mişcare picioarele către o anumită destinaţie. Nici nu are cum pentru că toate-i sunt necunoscute.

Din partea cealaltă a parcării intră o altă maşină care rulează încet şi nu se opreşte până ce uşa de lângă şofer nu ajunge la câţiva centimetri de Petrică. Geamul coboară şi descoperă un cap de fată care priveşte cu interes la bărbatul aflat lângă maşină.

Ea este Lavinia, prietena lui Petre, şi în sinea ei este foarte bucuroasă că a ajuns-o din urmă şi acum se află lângă ea. Nu ştie că, acolo, ce se află lângă  ea, în acel moment, nu este Petre, prietenul ei, ci o copie de-a lui, Petrică.

– Bună seara!

Petrică nu răspunde. Nici măcar nu are curiozitatea să privească spre maşinină.

– Bună seara... hei, eu sunt Lavinia!

– Îţi poţi continua drumul liniştită, zice Petrică şi porneşte să facă câţiva paşi pe o direcţie aleasă aiurea, numai să se îndepărteze de acel loc.

Nu-i mai trebuie alți oameni lȃngă el. Este în continuare cu capul rotit, cu gât cu tot, la o sută optzeci de grade și cu privirea orientată spre spate.

Lavinia coboară din automobil şi, crezând că prietenul ei probează doar o farsă, se apropie de el zicându-i:

– Şi dacă drumul meu, din această seară, se termină aici, în faţa ta?

Petrică se opreşte, se roteşte către ea şi răspunde:

– Eu nu sunt piaţa publică, pentru ca drumurile să ducă spre mine.