Valiza cu picioare lungi, Ep.16

Maşina de teren decapotabilă, ARO, fabricată la Cămpulung Muscel, în care se află Petrică şi Bobi, demarează şi se înscrie pe drum în tentativa de a se îndepărta de gară, care rămȃne singură, agațată doar de calea ferată.

Noaptea este pe deplin întemeiată peste aceste locuri şi fără unele trucuri efemere inventate de om nu o poţi învinge. Unul dintre ele este lumina farurilor de la automobil, care se aşterne în faţă pentru a umple golul din întuneric.

- Cu mașina asta, a ta, te înțelegi din priviri !?întreabă Petrică, robotul umanoid, și arată cu degetul în jos, spre bordul mașinii.

-      Încă nu, dar nici nu am încercat ! răspunde Bobi.

-      Ea are opinii ?

-      Auzi tu, despre ce dracu vorbim ?

-Trebuie ca să le dai o șansă tuturor lucrurilor, ca să se înțeleagă cu tine din priviri și să poată avea opinii !

-Niște născociri care nu-și au rostul ! Eu nu știu de ce pierd vremea cu tine la ora asta !

-Tot ce se întȃmplă cu oamenii face parte dintr-o poveste. Nimic nu este separat. Toate sunt posibile pentru că toți oamenii sunt lipiți de pămȃnt. Cine a construit asta, la începuturi, a știut că oamenii nu pot fi lăsați liberi să plutească de capul lor prin atmosferă și să nu-i găsești cȃnd începe povestea lor !

Pe ambele vecinătăţi ale carosabilului, mogâldeţe de pământ, din ce în ce mai mari şi mai întunecate, străjuiesc cu înfiorare strecurând în călător, însoţit doar de gândurile lui, senzaţia de teamă.

Pe chipul lui Bobi se vede cum suportă o impresie adȃncă, poate provocată de mogȃldețele de pămȃnt care străjuiesc de dincolo de marginea drumului, poate de privirea metalică a celui de lângă el sau poate chiar de prezenţa lui pe care, totuşi, se pare că nu o doreşte. Se răsuceşte inconştient dintr-o parte în alta şi, pentru a depăşi o tăcere care devine incomodă, încearcă să caute un subiect de discuţie, doar pentru el, şi zice:

– Mă doare capul...

Este un subiect comun, banal, la îndemȃna oricui.

Petrică priveşte înainte nepăsător. Nu ştii ce să iei din privirea lui. Poate că are ascunsă o stare de nemulţumire pentru faptul că nu este pe un drum care să-l ducă spre Maglavit ; ținta lui.

– Aici... mă doare, continuă Bobi şi arată spre locul cu pricina.

– Este o durere cu care te poți înțelege, pentru că este a ta !

-O fi a mea, dar n-am întȃlnit-o pȃnă acum !

        – Este firesc să te doară, continuă Petrică şi rămâne cu privirea blocată tot pe înainte.Nu ești doar tu suma realizărilor tale, astăzi, amȃndoi suntem suma realizărilor tale !

Cum să-ți spună un necunoscut că știe totul despre tine ! De la o impresie adȃncă treci la o stare adȃncă de neliniște și riști să-ți pierzi curajul. Nu înțelege de unde are această convingere neclintită despre starea sa.

– De unde ştii tu că trebuie să mă doară capul?

– Ei, na, acuși, acuși…Şi tu trebuie să ştii!

– Eu... nu ştiu nimic!

– Nu ești doar tu suma realizărilor tale, astăzi, amȃndoi suntem suma realizărilor tale ! După ce am coborât din tren şi am păşit pe peron, te-am întâlnit pe tine ; te ţinea în braţe o bancă. Erai deconectat de la realitatea din exteriorul corpului. Şi, cum erai singur prin zonă, iar eu aveam nevoie de un răspuns la o întrebare, te-am trezit. Daaa…eu te-am ridicat, ți-am dat liber, ai căzut, te-am ridicat, te-am frămȃntat, daaa…Iar tu te-ai trezit și… m-ai lovit cu capul sub bărbie…buf, buf, buf acolo, la tine, buf aici, la mine !

Bobi se uită la el din ce în ce mai lung, pentru că i se îndepărtează capul de celălalt. La început nu-i vine să creadă ce spune tipul de lângă el, după care izbucneşte brusc într-un acces de furie. Consideră că a fost molestat într-o situaţie în care el era fără apărare ; chiar și fără protecția mȃinilor, a picioarelor sau a capului. În această situație, soarta i-a fost ultima redută. Dar ceea ce-i provoacă o durere de nesuportat și cu care nu poate negocia este  faptul că i-a curmat o stare de somn pe care o căuta fără succes de foarte mult timp.

– Ce-ai făcut? întreabă el, cu toate că ştie foarte bine ce s-a întâmplat.

– Ce-am făcut?

– Tu m-ai trezit!?

– Daaa!

Maşina frânează şi se opreşte în câţiva metri. Petrică, neatent, se dezechilibrează şi se loveşte violent cu capul de parbriz, pe care-l face bucăţele, bucăţele… După ce zgomotul bucăţelelor de geam, împrăştiate pe jos, se risipeşte, un aer proaspăt şi rece vine din afară şi încearcă să mai ia din fierbinţeala lucrurilor, dar şi a celor doi.

– Nenorocitule...dacă vezi pe cineva că se odihnește, ajută-l !... De ce dai buzna în viaţa mea? Cine te-a chemat !? se revoltă Bobi şi este într-o stare care-l agită fără posibilitate de control.

Petrică se uită la cel de alături şi nu reuşeşte să găsească o concluzie care să-l facă să înţeleagă ce se întâmplă şi la ce evenimente participă. Omul de lângă el, aşa de schimbător, îl face să nu mai ştie ce să creadă. Acum este furios şi de necontrolat, puţin mai încolo încearcă să îl ajute. Nu știe care din cei doi este cel adevărat. Oare, omul de lângă el ştie cine este cu adevărat. Acestea sunt gândurile pe care le prelucrează cu repeziciune.

-De două săptămâni încerc să adorm şi nu reuşesc, continuă Bobi. Am schimbat patul, am schimbat locul, pe stadion toți dormeau pe teren, eu în tribună, nu, în sala de ședințe a partidului toți dormeau, eu nu, într-un refugiu din munţi, într-un tren, în pădure, am luat medicamente… şi n-am reuşit să adorm. Astăzi, în această gară, pe bancă... am reuşit... am reuşit să adorm, iar tu dai buzna peste mine şi mă trezeşti. Ce cauţi tu în viaţa mea? Poţi să-mi spui?

Se dă jos, trece în partea cealaltă a maşinii, deschide portiera de lângă Petrică şi zice:

– Afară din maşina mea!

Petrică se uită la el, apoi la pata de lumină din faţa maşinii, iarăşi la el, după care blochează privirea pe înainte şi aşteaptă. Cum să interpreteze manifestul intenţiilor acestui individ. Nu ştie.

Bobi îl apucă de braţ şi-l trage afară din maşină fără a întâmpina nicio rezistenţă din partea celuilalt.

Se urcă la volanul maşinii şi demarează în forţă încercând, parcă, să transmită şi acesteia starea lui de nervozitate. Nu face nici cincizeci de metri cu maşina şi o opreşte din nou, brusc.

– Un moment, zice el cu glas tare, chiar dacă alături nu are pe nimeni. Crezi că scapi aşa de uşor? Să mă agresezi când sunt fără apărare şi eu să nu-ţi plătesc? Nu se poate!

Maşina porneşte în marşarier cu toată viteza. Când ajunge lângă Petrică se opreşte. Nu este nevoie să desfacă un geam sau o uşă pentru a se auzi cu celălalt, pentru că parbrizul nu mai există şi absenţa lui lasă o cale liberă.

– Hei, tu, urcă în maşină!

Petrică încearcă să se îndepărteze, dar nu ştie pe ce direcţie să o apuce, pentru că toate sunt blocate de întuneric.

– Hei, tu, urcă în maşină, continuă cel de la volan fără să fie convins că se va materializa invitaţia lui.

În cele din urmă, când situaţia părea că va fi fără ieşire, pentru amândoi, Petrică avansează pe direcţia maşinii şi se urcă.

Bobi apasă pe un buton din bord şi scaunul său i se mulează pe corp acoperindu-l pe lateral şi în față până spre piept. Urmând acelaşi procedeu şi picioarele, şi capul sunt acoperite, protejându-le în caz de accident.

Petrică rămâne descoperit, ca şi când ar sta pe o bancă în parc.

Acoperișul se trage spre spate și maşina demarează în forţă, cu pedala de acceleraţie apăsată la maximum. Zgomotul infernal al motorului turat spre maximum şi scârţâitul cauciucurilor cred că fac până şi firul de iarbă să tresalte.

Când ajung în dreptul unui platou, lateral carosabilului, maşina coteşte şi începe să ruleze pe acesta cu toată viteza. În mijlocul platoului, şoferul roteşte brusc volanul spre stânga şi maşina își pierde echilibru ; se rostogoleşte în aer ca o jucărie de copil, pierzȃnd la fiecare rotație cȃte ceva. La una din rotații, Petrică părăsește mașina și dispare în noapte. Ultima rotaţie se consumă şi maşina revine pe roţi fără mari probleme. Urmează o tăcere sinistră, cu o maşină puţin şifonată şi din care se ridică câteva firicele de fum, vizibile în lumina farurilor care este activă.

La volan este şoferul, Bobi, în timp ce pe scaunul alăturat nu se mai afla nimeni.

– Lovi-te-ar eroarea... să ajungi la Maglavit când mi-oi vedea eu ceafa! zice el mai mult ţipând şi încercând să consume un moment de satisfacţie, care-i este dat, nu se știe de cine.

Apasă pe un buton aflat în bordul maşinii şi scaunul revine la forma iniţială eliberându-i corpul, picioarele şi capul. Îşi freacă puţin mâinile, porneşte motorul şi... portiera din dreapta se deschide pentru a face cale liberă celuilalt, care se urcă în maşină.

Petrică, odată aşezat în scaun, aruncă o privire metalică, rece ca gheaţa Antarticii spre cel de lângă el. Pare a fi un dur pe care nu ar trebui să-l contrazici.

După ce-şi retrage privirea de pe Bobi, în loc s-o arunce în faţă, prin golul lăsat de parbrizul spart, spre pata de lumină a farurilor, şi-o orientează către spate.

Cu o privire mai atentă, Bobi constată că străinul de lângă el are o construcţie anormală, care nu este comună cu a majorităţii oamenilor. Are capul răsucit complet către spate. În urma impactului cu solul, corpul lui Petrică a suferit modificări, în sensul că i s-a răsucit gâtul, cu cap cu tot, la o sută optzeci de grade şi a rămas blocat pe această poziţie, cu privirea în spate.