Valiza cu picioare lungi, Ep.27

La masa comună este pace.

Baciu doarme pe masa comună, îmbrăcat şi cu sticla goală înconjurată de braţe şi piept.

Lavinia privește lung și nu zice nimic. Este singură, lȃngă masa comună și lȃngă piscina golită de apă. Singurătatea de care are parte acum o face să simtă doar o durere mare în suflet. Şi interioru-i este pustiu, dacă neglijăm organele care întreţin viaţa şi care-şi desfăşoară activitatea doar pentru că se susțin unul pe altul. O astfel de stare, oricât ar fi de puternic corpul celui ce o posedă, dacă nu este abandonată la timp, duce la destrămarea alianței interne.

Este multă mizerie primprejur, lăsată de mȃnă de om, și este pe cale să ajungă să guverneze locul. Farfurii, mȃncare, sticle zac peste tot. Câteva farfurii sunt ajunse pe fundul bazinului, iar resturile de mâncare, înşirate alături de farfurii, dau un aspect neplăcut şi nu prea te îndeamnă să păşeşti prin acele locuri.

Grătarul ce acoperă țeava prin care se evacuează apa din piscină se ridică brusc, se basculează în lateral, provoacă un zgomot ce trezește toate moleculele aflate primprejur și un cap mototolit apare de sub grătar și se ridică pȃnă cȃnd, cu ochii, poate cuprinde totul.

Lavinia se ridică brusc în picioare; ochii îi sunt mari, plin de lacrimi, dar strălucitori.

Capul ieșit de sub grătarul ce acoperă țeava de evacuare a apei din piscină este al lui Petrică. Este ud, cu părul răvăşit, şi doar atât marcat de evenimentele recente, care au trecut peste el.

Lavinia se trezeşte, totuşi, din starea în care se află, priveşte către  Petrică şi este cuprinsă de o stare emotivă asemănătoare cu cea a unui copil din clasele primare care a luat o notă mică şi aşteaptă confruntarea cu părinţii. După câteva clipe învinge imobilitatea şi coboară în bazin lângă cel căruia crede că i-a pricinuit mari necazuri în această seară.

Este trecut mult de miezul nopţii. Ar trebui să fie cȃnd timpul stă pe loc.

Petrică părăsește locul de sub capac. Este ca și cȃnd s-ar naște a doua oară pentru că ajunge să prețuiască lumina ca și cȃnd ar vedea-o pentru prima dată.

– Sper ca ziua care o să urmeze să fie una mai bună!

-Îți doresc o zi bună !

Îşi aranjează puţin ţinuta udă şi încreţită, dacă se mai poate aranja ceva, şi continuă:

– Este greu să trăieşti între oameni! Omul, ca animal între cele cu care coexistă şi raportat la acestea, a ajuns la o asemenea degradare morală încât situaţia se poate numi „paralizia moralei“.

Lavinia ajunge lângă el. Este timidă şi nu ştie cum să-l abordeze.

– Te rog, iartă-i pe cei ce ţi-au făcut rău pentru că nu ştiu ce fac!

Petrică se uită la ea şi nu cu atâtă răutate cu care poate este îndreptăţit s-o facă. Asta o liniștește pe Lavinia.

– Dar există la ei mişcare şi conştiinţa mişcării. Sau poate crezi că mişcarea este posibilă fără conştiinţa mişcării?

– Nu.

– Atunci, toate cele ce se întâmplă există fără ca ceva din ei să-şi asume responsabilitatea? Dacă, da, atunci oamenii care nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce fac nu au ce căuta într-un colectiv de oameni. Dar ce să faci cu ei !? Nu poți să-i arunci în gol !

Lavinia simte că Petrică nu o urăşte pentru chinurile la care a fost supus. Se aştepta din partea lui, ca de la oricare om, de altfel, la o manifestare mai brutală a nemulţumirilor. Dar, se pare că are nemulțumiri pașnice.

– Cred că în seara trecută, cineva trebuia să vegheze asupra lor.

-Da, pentru că sunt singuri, dureros de singuri !

Petrică nu mai are ce să scoată din ţinuta sa şi renunţă la a o mai ajusta. O priveşte pe Lavinia şi continuă:

– Nu se poate ca o acţiune distructivă să fie lăsată la voia întâmplării. O fi justiţie, dar până la justiţie este fapta care deranjează sau răneşte. Şi actul de justiţie, chiar dacă există, trece, pe când consecinţele faptei rămân.

– Ce putem să mai facem noi, acum !? Nimic ! Cine a inventat faptele, le-a inventat așa cum sunt, cu timp între executarea faptei și judecarea ei, iar judecarea faptei lăsată la urmă.