Valiza cu picioare lungi, Ep.28

Petrică porneşte către marginea bazinului. Lavinia, fără să mai  aştepte vreo invitaţie, îl urmează.

– Omul de carne este dominat de un complex de inferioritate, nefericit, și încearcă să iese de sub această dominație prin violență !

Lavinia păşeşte în urma lui fără a fi interesată să poarte o discuţie în contradictoriu. Singurul ei gând este să-l ajute să părăsească locul şi să ajungă cu bine la Maglavit. Este marcată, în continuare, de comportamentul tatălui ei şi se simte responsabilă faţă de cel din faţa sa, considerându-se ca fiind singura vinovată pentru tot ce s-a întâmplat.

Ajung la marginea bazinului, pe latura unde există o scară din beton, care face legătura între partea de jos şi platforma de sus pe care este aşezată masa comună. îl ajută să urce cu bine scările după care continuă să se ţină de braţul lui în drumul spre parcare.

– Să ne folosim de o platformă mobilă care să ne susțină până la gară! îi propune Lavinia.

Petrică, fără să mai cumpănească, îi răspunde scurt, cu un răspuns înghesuit:

– Nu !

Lavinia îl priveşte și este cuprinsă de mirare. Nu crede că vorbeşte serios când lasă să se înţeleagă că va merge pe jos până la gară.

– Vrei să zici că până la gară o să mergem pe jos?

– Nu mai am încredere în oamenii de carne!

– Da, pot să fiu de acord cu tine.

– Şi nici în ceea ce fac oamenii de carne nu mai am încredere!

Părăsesc parcarea şi se încadrează pe drumul ce duce la gară. Lavinia, în dreapta, lângă marginea drumului, ţinându-l de braţ pe Petrică, în timp ce el păşeşte alături de ea, dar către axul drumului. Formează un cuplu perfect, care ar stârni invidie până la cel mai înalt nivel al conducerii trupelor de securitate, ale celei mai mari armate din lume: două persoane care merg în aceeaşi direcţie, una priveşte înainte iar cealaltă priveşte înapoi, pentru că Petrică are capul cu privirea orientată tot către înapoi. Capu-i este răsucit, în continuare, cu o sută optzeci de grade față de corp, ceea ce face ca privirea să-i fie către locul pe care-l părăsește, nu spre locul către care se îndreaptă.

Să mergi tot timpul cu privirea spre locul pe care-l părăsești, este contra timpului.

- Când sunt construite aceste vieţuitoare sau când se nasc cum ziceţi voi, oamenii de carne, nu le este definitivă decât partea materială. Facultatea de a reflecta în mod abstract şi concret realitatea, la naştere, este zero. Dezvoltarea şi definitivarea acestor posibilităţi de acţiune, la omul din carne, este lăsată la voia întâmplării şi în seama fiecăruia, după posibilităţi. În final, niciun om nu este complet.

Lavinia nu are disponibilităţi la această oră pentru a înţelege ce vrea să zică partenerul ei. Se rezumă doar la a-i spune:

– Ce te preocupă pe tine la această oră târzie din noapte!

– Societatea oamenilor lasă pregătirea pentru obținerea competențelor profesionale la voia întâmplării! Unii nici măcar nu au şansa să se pregătească. Nu au posibilităţi. Aţi ajuns să vă cumpăraţi informaţia! Unul care are posibilitatea ca să cumpere o informaţie este mai deştept decât altul care nu poate să o cumpere. De ce?... Trebuie să înveți să poți să faci ceva și să fii fericit. Altfel, cum să am încredere în oameni şi în ceea ce fac ei? Oamenii, în general, îşi etalează cu ostentaţie defectele şi slăbiciunile pentru că sunt dominați de un complex de inferioritate. 

Cei doi îşi continuă mişcarea pe drumul ce duce către gară. Lavinia simte o frică stranie faţă de întuneric şi faţă de mogâldeţele de pământ ce străjuiesc de o parte şi de alta a drumului. De multe ori a străbătut acest drum noaptea, dar cu maşina, şi parcă nu a întâlnit niciodată nesiguranţa care o stăpâneşte acum. O nesiguranță care porneste de la respingerea  celor care sunt primprejur. Oamenii, în general, caută să se sprijine pe ceva, iar întunericul nu-ți oferă decȃt un sentiment de respingere.

 Pentru orice om normal, o întâlnire cu cei doi, în aceste momente, nu ar fi dintre cele mai convenabile; doi oameni care merg prin noapte, în aceeaşi direcţie, unul să privească înainte iar celalălt înapoi. O asemenea întâlnire, oriunde s-ar întâmpla în lume, ar fi capabilă să nască o legendă care să se transmită până într-un viitor foarte îndepărtat.

Din depărtare, sub privirea Laviniei, o luminiţă pâlpâie şi încearcă să se facă mare. După câteva minute se dovedeşte a fi farurile unui autovehicul care se apropie dinspre gară spre cei doi. Lumina este acum destul de puternică şi se poate observa decorul cu cei doi exact aşa cum este:ca și ceva venit de pe altă lume.

Şoferul maşinii observă în totalitate, acum, scena şi pe cei doi actori. Două capete poziţionate invers în două corpuri aşezate normal. Ceea ce vede îi induce o stare de derută care-l înspăimântă şi-l face neglijent. Numai că maşina continuă drumul şi nu ţine cont de spaima lui.

Şoferul trece pe lângă cei doi şi rămâne cu privirea fixată pe ei, ca să se convingă, încă o dată, de ceea ce vede. Nu observă că în faţă drumul face o curbă uşoară şi propteşte maşina într-un dâmb de pământ aflat la marginea drumului. Luminile autovehiculului se sting şi motorul se opreşte.

Petrică observă ce se petrece cu autovehiculul. Întâmplarea cu şoferul îi întăreşte convingerea că oamenii nu ştiu să-şi gestioneze acţiunile. Îşi etalează cu dezinvoltură defectele şi slăbiciunile.

– Avem oameni opriţi la treizeci şi cinci de paşi depărtare!

– Încetează, lasă-i în durerea lor, noi ne vedem de drumul nostru. Şi aşa nu prea mă simt liberă. Nu ştiu de ce această noapte mi se pare înfiorătoare. Numai spiritele rele umblă prin noapte. De ce oare trebuie ele să umble noaptea? Nu știu ! Poate că Dumnezeu l-a făcut pe om să se odihnească noaptea ca să nu fie manipulat de aceste spirite rele ale nopţii. Noaptea, omul trebuie să stea închis în casă, nu să umble, la întȃmplare, aşa cum umblăm noi.

Un zgomot de motor se aude venind din spate, învelit în mister pentru că nu poate fi identificat. Se observă doar o dezvelire a dealului la baza căruia drumul este curbat şi pe care luminile vehiculului se aştern. El este dincolo de curbă şi nu poate fi observat.

Lavinia simte şi ea că ceva se întâmplă acolo, în spatele ei, şi nu zice nimic.

Vehiculul, care vine din spate, apare din curbă, cu luminile aprinse, dezgolind totul din jur de bezna nopţii. Este o motocicletă iar conducătorul acesteia se grăbeşte să-i depăşească pe cei doi.

Se angajează pe sensul opus, trece de ei, după care motocicleta o ia razna spre dreapta, părăseşte carosabilul, urcă panta unui deal şi dispare complet dincolo de el.

Lavinia, poate mai şocată decât conducătorii celor două vehicule, se agită fără să încetinească pasul:

– Ce se întâmplă... nu înţeleg ce se întâmplă?

Petrică, având un răspuns pentru toate, îi zice:

-Este greu să-i înţelegi pe oameni! Tot timpul îşi dezvoltă prostia.

Începe să se lumineze de ziuă. Începe să apară câte ceva de care să te agăţi cu privirea. În depărtare se conturează gara prin luminile ce o înconjoară.