Orasul meu, Ep.2

Ep. 2

Suntem  în anul douăzeci-douăzeci!...Ce an, ce oameni!?...A mai fost anul zece-zece şi urmează treizeci-treizeci. De fiecare dată, în preajma acestor ani rari, se găseşte câte unul cu o prognoză ce prevede sfârşitul lumii. Cȃte unul pe kilometru pătrat! Nu ştie nimeni de ce se grăbesc aceşti prognozişti inventivi care se ivesc pe această lume ca toţi oamenii, dar vor să plece înghiţiti de o mare catastrofă.

Oamenii nu mai iau în seamă tot ce se poate întȃmpla dincolo de limitele pe care le are puterea lor de înțelegere. Majoritatea oamenilor au ajuns să se teamă doar de sfârşitul lunii, pentru că datoriile nu trebuie să treacă în luna următoare. Datoriile sunt ceva ce altceva asemănător nu mai există între oameni: când se întâlnesc se unesc!

Datoriile sunt ceva cu care oamenii pot fi manipulați, dar nu de către Pămȃnt, care dă o „mână de ajutor” vieţii oamenilor, dar nu poate să o controleze, chiar dacă-i  devine potrivnică.

Anul acesta, douăzeci-douăzeci ,cum am zis , este un an care verifică un nou început, pentru că oamenii ar trebui să se apropie unii de alţii ca să încerce, a câta oară, să îşi hotărască un destin comun.  Pentru ca un grup de oameni sa ajungă la un destin comun,  fiecare dintre ei ar trebui să simtă că are o datorie faţă de ceilalţi. Cum această datorie nu există, nu au cum să-şi hotărască un destin comun. Este veşnic pomenit destinul comun şi niciodată de luat în seamă.

Alegerile locale:Este singura modalitate prin care un grup de oameni îşi poate creea un destin comun. De fiecare dată, momentul este deturnat de la adevăratul scop. Răsare, de nu ştii unde, câte unul care le promite oamenilor că-şi vor lua ceva înapoi, de obicei ceva care nu le aparţine. Oamenii, majoritatea, se bucură; uite dom-ne, ne dă ceva, ceilalţi nu dau nimic! Şi, atunci, cum să creezi un destin comun cand majoritatea nu simte că este datoare, mai mult, așteaptă ceva ce nu le aparține; ceva ce se obține printr-o tranzacție făcută pe o piaţă neagră, subterană.

În anul douăzeci-douăzeci , alegerile locale au un specific aparte. Uniunea Europeană, după complexul de simtome asociate tip „drag-nea”, a impus ca obligatoriu un soft pe care toate ţările membre l-au adoptat şi la rândul lor l-au impus firmelor cu reţelele de transmitere a programelor televiziunilor. Prin acest soft, feţele politicienilor penali sunt identificate şi nu mai apar pe ecranele televizoarelor. Apare doar conturul feței trasat cu o linie intreruptă.  La început a fost panică mare, în special în rândul politicienilor, pentru că pe televizoarele oamenilor nu mai apareau ei atunci când  erau în studiourile de televiziune şi încercau să pună lucrurile într-o anumită ordine. Nici locuitorii caselor nu mai pricepeau nimic, mai ales ei, pentru că nu mai aveau la ce să se uite. Fiind anul în care totul a ajuns să fie închis, ei, fără televizor,  nu mai au ce face. Pe oricare dintre posturile tv ar fi sucit butonul telecomandei, ecranul era plin de liniuțe.

Dar ce, credeţi că o minune durează mai mult de trei zile? Cum se zice, omul este inventiv! Au început să-şi mascheze feţele şi corpurile pentru a păcăli softul impus de Uniunea Europeană. Astfel, politicienii au apărul la televizor deghizaţi în Decebal, în Stefan cel Mare, în Mihai Viteazu, în popi, în ciobani, în țărani, în mineri vopsiţi pe faţă...în animale...dar cei mai mulţi, bărbaţi şi femei, au apărut deghizaţi în... Albă ca zăpada.

Şi dăi, şi luptă...

În această campanie electorală pentru alegerile locale, totul a fost ca un spectacol de genul; recunoașteți candidatul din spatele măștii!? Cu ajutorul prezentatorului se ajungea la rezultatul dorit de cel ce avea masca pe față.

Oamenii din fața televizorului; unii au rămas cu gura căscată de uimire, alţii au râs cu gura până la urechi, în timp ce cȃțiva, o minoritate, au adormit în faţa televizoarelor.

După foarte mulţi ani de tranziţii în diferite forme de administrare a bunurilor comune şi a aspiraţiilor comune, după căutări sterile, atât în idei comuniste, socialiste cȃt și liberale , fără niciun rezultat benefic întregii colectivităţi, au ajuns la concluzia că ar fi bine să înfiinţeze un Consiliu al bătrânilor înţelepţi, aşa cum era acum mii de ani. A fost inițiativa celor care simt ca pot da ceva celor din jur, că pot face ceva pentru a construi un destin comun. Prima dovadă a existenţei Consiliului înţelepţilor a fost înaintea alegerilor locale din anul douăzeci-douăzeci, când au emis un model de judecată al candidaţilor la funcţia de primar. A fost nevoie de acest model de judecată pentru că în anii din urmă candidaţilor nu li se cerea să poată îndeplini un minim de condiții înainte de a candida.

Putea ajunge primar unul care nu a condus nimic în viaţa lui, nici măcar pe nevastă-sa.

Acum, conform modelului de judecata, emis de Consiliul oamenilor batrâni şi înţelepţi, un candidat la funcţia de primar trebuie să ducă un măgar dintr-un colţ al oraşului în alt colţ al oraşului, aflat în partea opusă, iar măgarul să fie liber şi să meargă de bună voie. În motivele invocate în favoarea proiectului se spune că aşa era acum mii de ani, iar candidatul putea demonstra că are răbdare şi cunoaşte locul. Acestea erau un minim de condiții pe care să le îndeplinească un candidat pentru ocuparea unui loc în conducerea unui grup de oameni, cu lucruri folosite în comun şi aspiraţii comune.

Politicienii au preluat proiectul şi l-au aprobat în Consiliul Local, conform legilor în vigoare și conform indicațiilor membrilor CCR, care au adăugat un amendament: cei care termină în primii 100 au voie să candideze, că așa este constituțional!

Adică au conceput legea ca, în final, să fie tot în favoarea lor, pentru că s-au prezentat doar sapte candidaţi. Nu au trecut un barem de timp si toti cei sapte au putut să candideze.

Unul dintre candidaţi, se numeşte IO IO IO, a reuşit „performanţa” să traverseze oraşul, cu măgarul, de la un colţ la altul, în două săptămâni. A parcurs cinci kilometri în două săptămȃni.  Şi-a pierdut răbdarea, a început să-l bată pe bietul măgar şi acesta i-a demonstrat că poate să stăruie cu îndârjire pe acelaşi loc timp îndelungat. Mai mult, măgarul o mai lua la fugă şi în direcţia opusă de parcă voia să spună că este uşor de zis, dar greu de făcut. Pe lângă lipsa răbdării a demonstrat ca nici nu cunoaşte oraşul al cărui edil-şef vrea să devină. A reuşit să-l rătăcească, pe bietul măgar, pe străzi care nu duceau nicăieri, care se îngustau şi în cele din urmă, la capătul celălalt, erau blocate cu câte o casă.

Candidatul IO IO IO a compensat lipsa de experienţă şi de abilitate cu promisiuni care rămân în urmă şi acolo doar ca vânt. Nu a putut demonstra că se pricepe la ceva, dar felul lui de a vorbi, promisiunile prin care te făcea să te simţi bogat, important, fără griji, pentru că nu trebuia să mai faci nimic, i-a făcut pe mulţi să-l aprecieze.

În ziua alegerilor s-au prezentat la vot doar cei care simt aşteptări de la ceilalţi, cei care simt că sunt datori comunităţii, că pot face ceva, nu s-au prezentat la vot.

Nici de această dată nu s-au pus bazele unui destin comun şi s-a demonstrat, încă odată, că doar datoriile se unesc, oamenii nu.

După numărarea a 99% din voturile liber exprimate, candidatul IO IO IO a acumulat cele mai multe voturi surprinzându-şi contracandidaţii, dar şi pe analiştii politici pentru că la începutul campaniei bazinul său electoral era unul foarte mic.