Valiza cu picioare lungi, Ep.31

Reşiţa. Sediul firmei „Homo Electronicus“.

Uşa liftului din secretariat se deschide şi se elibereaza o mare cantitate de persoane la metru cub, după ce au stat îngrămădite într-un spațiu restrȃns. Sunt căutate persoanele  la metru cub pentru că sunt foarte ieftine. Fiind compacte sunt și ușor de manipulat.

Spațiul aerian încă nu costă, este imens și, totuși, oamenii se îngrămădesc în cantități mari, în locuri înguste, pe Pămȃnt. Ce să mai zicem de spațiul universal, care este infinit și este atȃt de infinit că mintea omului nu-l înțelege ; poate pentru că oamenii se îngrămădesc pe Pămȃnt în spații înguste.

Păpuşa, secretara, este cu ochii deschiși larg și constată că nimeni nu i-a zis ceva despre cele ce se întȃmplă acum. Nu se simte în plus, dacă nu știe ce se întȃmplă, pentru că primește un salariu stȃnd zi de zi pe scaunul de lȃngă birou.

Persoanele din cabina liftului, fiind peste numărul normal care încap într-o cabină de lift, încep acum să părăsească poziţiile forţate pe care au stat pentru a fi cuprinse între pereții cabinei. Desprinse din strȃnsoarea cabinei devin foarte gălăgioase…Se umflă ceva prin corpurile lor cȃnd sunt eliberate pentru scurt timp. Timpul fiind scurt, pentru a-și dezvolta propria trăire, devin persoanele stăpȃnite de ,,numaidecȃt ‘’, sunt gălăgioase pentru că ,,numaidecȃt’’ nu-ți dă timp de gȃndire și, atunci, persoanele stăpȃnite devin instinctuale.

Au trecut și printr-o împrejurare favorabilă ; pereții cabinei liftului s-au bombat spre exterior și se puteau bloca între etaje. Dar nu s-au blocat. Au avut noroc.

Pot fi numărate… zece persoane.

Cei sosiți se declară inspectori pe diferite probleme şi fac parte din administraţia locală şi centrală.

La ordinele senatorului Bou au fost trimişi toţi inspectorii din Reşiţa ca să controleze firma „Homo Electronicus“. Este o mișcare de forță, influenta imparțialitate nu are ce căuta. A fost supărat un ‘’ jupȃn’’ pentru că nu este lăsat să-și dezvolte tentaculele pe orizontală. Degeaba le are pe verticală dacă nu sunt și pe orizontală.

Bou este ca un ‘’jupȃn’’ al prezentului și în fiecare zi își controlează oamenii care sunt la metru cub prin capul lui. O să fie o zi cȃnd nu o să mai fie nimeni, nici măcar prin capul lui și, atunci, va fi ca un pescar pe stradă.

Păpuşa mai află că nu sunt singurii şi că mult mai mulţi se află afară şi aşteaptă să urce. Curioasă, îşi aruncă privirea afară, pe stradă, şi vede un grup compact de vreo sută de persoane care se află format pe trotuarul din faţa firmei, cu privirile orientate în sus, chiar spre geamul la care se află ea.

Nu îşi pune întrebări pentru că tot ea ar trebui să găsească răspunsurile şi nu este disponibilă pentru aşa ceva, acum. Nu pentru că este obosită ci pentru că este departe de ce se întâmplă prin preajmă, prin această firmă. Se retrage la locul ei, se aşază, scoate trusa personală multifuncțională şi începe să se ocupe de înfăţişarea unghiilor de la mâini, care-i sunt mai aproape şi mai importante.  

Uşa liftului se deschide iarăşi şi se revarsă spre interior alţi zece, care sunt şi bărbaţi, şi femei, cu toţii inspectori foarte gălăgioşi, pentru că sunt cu personalitate şi, în ziua de azi, personalitatea aşa se manifestă.

Atunci când s-au constituit aceste departamente de control locale, regionale, centrale sau cum or mai fi, legiuitorul s-o fi întrebat ce s-ar întâmpla dacă într-o zi, într-un loc anume, s-ar isca cu toţii, aceşti oameni. Aşa cum se întâmplă acum când numărul lor este aşa de mare că depăşeşte numărul angajaţilor firmei.

Ultimul transport, cu liftul, de inspectori, se finalizează, acum, când uşile se deschid, cei din cabina liftului nu mai au unde să-și găsească un loc şi rămȃn în lift. Este destul de greu pentru că într-un spaţiu de şase metri pe şase metri cu greu intră aproximativ o sută de persoane.

Legiuitorul ar trebui să stabileacă un număr total al lor astfel încȃt să încapă lejer într-un birou de secretariat, de firmă privată, dacă ajung vreodată cu toții, în același timp. Nu poți să-ți bați joc e ei, să lucreze cȃteva sute într-un birou mic de firmă privată, într-o asemenea îmbulzeală.

Şi dacă ar fi numai atât. Cum fiecare inspector mai are asupra sa şi câte un mic geamantan, situaţia este cu mult mai complicată.

Este acum, in acest birou, un vacarm de nedescris. Parcă, cu toții și-au amintit ceva în același loc și timp.

Un bărbat, de vârstă medie, aflat lângă biroul secretarei, se pare că preia iniţiativa, pentru că se urcă pe birou secretarei şi de deasupra tuturor, zice:

– Linişte!… nu ne mai înţelegem... linişte!… naşule, nu mai vorbi, apoi către altă direcţie zice, vere, mai încet… nepoate … linişte... finule, nu mai vorbi că vreau să ne înţelegem… unchiule, mai încet... aşa! Dragi cunoscuți, mă întreb, ne-am adunat aici ca să avem de unde pleca?… „Oamenii care i-am întâlnit”…unde?  Păi, nu vedeţi că nu ne iese nimeni în cale? De când sunt inspector nu m-am întâlnit cu aşa ceva. Cei din firmă au dispărut ca şobolanii de pe corabie înainte de furtună: ha, ha, ha…  „Orice om i-e frică-n viaţă”  Este bine dacă le este frică de noi, pentru că putem să-i dominăm mai uşor. Dar, uite, încep să mă enervez: nu avem nici cele mai modeste condiţii de lucru. Ar trebui să avem spor la salariu pentru că plecăm din birourile noastre confortabile şi venim aici, ca să lucrăm în astfel de condiţii. O să pun această problemă în cea mai următoare discuție pe care o voi avea cu senatorul Bou ! Dar, parcă-l aud cum  zice ; băi, proștilor, v-am zis eu să mergeți cu toții în aceeași zi !? Abia așteaptă  ăștia ca să ne numere!?... Chiar nu este cineva din partea locului cu care… „să conversăm și să discutăm”?

Văzând că nu este luat în seamă, inspectorul aflat la înălţime, suit pe biroul secretarei, îşi aduce aminte de o situaţie asemănătoare şi continuă:

– Auziţi, într-o zi, pe cȃnd eram ‘’infanterist’’, mă aflam  într-un autobuz, din cele aflate în trafic pentru transportul local de muncitori. Şi erau aşa de mulţi oameni acolo, în autobuz, că se cocoşase de tot bietul autobuz. Eram în staţie. Toată lumea era agitată pentru că nu mai plecam. Era un cor de vociferări… muncitorești. Nu se mai înţelegea om cu om. Ce credeţi că se întâmpla?... Şoferul era jos, în staţie, şi nu mai putea urca în autobuz. Într-o situaţie similară suntem şi noi, acum !

Toată lumea pornește pe un rȃs care face ca și  pereții să se cutremure. Peste tot auzi doar…ha-ha-ha, ho-ho-ho sau hi-hi-hi !