ORASUL MEU STRICAT, EP.20

Focul produs de Jalea a golit de conţinut halele de producţie. Obiectele făcute de mâna omului, dar și lucrurile naturale încă mai fumegă prin curte, cu toate că dezastru s-a produs cu o săptămână în urmă.

Din când în când mai trosnește câte o grindă și pică jos. Nu mai este nimeni care să ţină de ea, nici măcar să o privească  nu mai are cine.

 De jur împrejur vezi doar diverse forme fără fond. Cel mai grav este că nu mai sunt oamenii și fără oameni nu mai poţi repara nimic. Şi nici de la capăt nu mai ai cu cine porni.

Viaţa este cu căderi și ridicări din nou. Dar cu oameni alături. Fără oameni rămâi jos.

Tragedie rămasă în pustiu?

Oamenii s-au împrăștiat în cele patru zări ca un pumn de fasole scăpat  într-o intersecţie de drumuri betonate. Boabele, adică oamenii, au sărit departe.

Nu știu ce mai poate să-i întoarcă pe oameni. Un singur om se mai întoarce, dar un grup de oameni plecaţi, rămân plecaţi pentru totdeauna.

Directorul și asistenta, cu toate că în jurul lor sunt doar forme fără fond, au rămas. Buncărul lor din inox și granit a rezistat si în interior este ca și când nimic nu s-ar fi schimbat. Ei se întâlnesc zi de zi cu toate că în jurul lor nu mai este nimic. Se întâlnesc doar cu amintirile.

Dacă în jurul tău nu este nimic și tu vei pieri puţin câte puţin.

- Eu nu plec de aici, în primul rând că altceva nu știu ce pot face, nici măcar nu știu ce mi-ar place să fac! zice directorul care cât este ziua de lungă stă cocoţat pe scunul biroului aflat pe postamentul din piatră.

- Este bine că nu ne mai simţim ca niște impostori! Tot timpul, înainte de dezastru, mă simţeam așa. Era cumplit. Şiam că este cel puţin o persoană care putea face mult mai mult decât mine și, atunci, mă simţeam ca o impostoare, răspunde asistenta din biroul său.

Asistenta se află intinsă la orizontală peste scaunul său și comunică cu directorul care se află în celălalt birou. Ușa care face legătura între cele două birouri este acum tot timpul deschisă.

- Acum, ce să faci?

- Sunt șapte zile de la dezastru...cum o fi la un an de la dezastru, la o mie de ani de la dezstru!?

- Ca să fie ceva la o mie de ani de la dezastru...trebuie să ne înmulţim?

- Doamne ferește, cum să ne înmulţim!?...Cine să se înmulţească!?

-Tu!

- Eu?

- Da, tu, că ești femeie!...anul ăsta te divizezi între tine si o altă fată, la anul te divizezi între tine și un băieţel...și tot așa, până când sunt destui!

- Da!?

- Da. Altfel ni se pierde urma.

- Aceste două spatii ne aparţin; biroul tau și biroul meu! Nu are cine să ne dea afară de aici, este logic, pentru că au plecat cu toţii!

-Au plecat...

- Nu știu de ce nici măcar nu mă simt în altă parte!...Cum să plec?

- Nu!

- Dar să nu te mai aud că tu ești director și eu asistenta ta, ai auzit?

- Hm!...Pentru că tot trebuie să existe niște reguli, hai să fie tot cele de dinainte de dezastru!

- Nu știu!...mie nu-mi convine!...și dacă nu-mi convine ceva mă supăr!... dacă mă supăr vreau să fiu singură și atunci să te văd pe unde treci tu spre biroul  tău?

- Toate alea de la spui sunt din capul tău?

- Da!...de unde ar mai putea fi?...poţi lua ceva din altă parte?...nu ai de unde!...tot ce este în jurul nostru ne este îngăduit, dar nimic nu ne este de folos.

- Dacă ar fi oamenii prin curtea fabricii, atunci ei ar putea face ceva folositor de care să beneficiem și noi, dar nu mai sunt oamenii; au plecat cu totii!

Nici focul, nici apa, când își aruncă furia asupra unui loc, nu pot face ca amploarea dezastrului sa fie comparabilă cu ce se produce în urma oamenilor după ce părăsesc în masă o localitate. Pentru că, după incendiu si inundaţie o poţi lua de la zero, poţi reconstrui, dacă ai cu cine. După plecarea în masă a oamenilor nu mai ai cu cine repara, construi, nu o mai poţi lua de la zero. Tot ce a construit omul intră sub pământ pentru cei care vor reconstitui istoria peste câteva mii de ani.

Un ziarist, despre un loc lipsit de oameni, nu poate scrie decat o singură dată. Dacă mai încearcă încă o dată, se va repeta. Ce am făcut? Am făcut oamenii să plece și nu mai am despre ce să scriu.

Ca jurnalist, am căutat tot timpul câte ceva și niciodată adevărul. Cum să trăiești intr-un loc fără de speranţe. Fără adevăr este și fără de speranţe. Este infernul. Marea majoritate nu doresc infernul. Şi pleacă.Dacă adevarul macar ar fi fost căutat, poate că oamenii nu ar mai fi plecat.

.......................................................................................

După zece ani de la dezastru, i-am vizitat pe cei doi, pe director si pe asistentă. În acea uzina am lucrat și eu, in tinereţe. Mai era în picioare doar buncărul lor care odinioară fusese biroul directorului și biroul asistentei. Ei erau certati. Nu-și mai vorbeau. Ușa care făcea legătura între cele două birouri se deschidea doar ridicându-se de la podea ca să poṭi trece pe sub ea târându-te pe burtă. Celelalte mișcări ale ușii erau blocate. Pentru că ei nu puteau concepe  ca să treacă pe sub ușă în acea poziţie, au întrerupt orice întrevedere și de un an de zile nici măcar nu s-au mai văzut.

Resita

01042018