Valiza cu picioare lungi, Ep. 1

Petre şi Lavinia încearcă să-şi impună un moment de linişte, departe de problemele care tot vin peste ei acasă, la locul de muncă, în oraş. Este o aglomeraţie de probleme în societatea oamenilor. De cele mai multe ori oamenii trec peste ele fără a le rezolva şi, lăsându-le în urmă, se strâng ca un ghem care tot creşte şi-i urmează.

Pe alături, la câţiva paşi de ei, şerpuieşte un firicel de apă cu un zgomot plăcut auzului, care trece şi tot vine.

Şi mai aduce şi singura undă de răcoare. 

Coroana unui copac gigantic le stă deasupra capului nu ca o ameninţare ci ca o pavăză împotriva soarelui, care încă emană radiaţii fierbinţi ce întreţin în atmosferă o căldură sufocantă.

Sub frunzele copacului atmosfera este plăcută şi întreţine o stare de spirit constând în plăcerea de a lenevi.

Este locul unde revii de fiecare dată cu plăcere, unde nu aștepţi nimic altceva decât liniște și dacă este liniște atunci nu ai alături decât copaci, iarbă și un firicel de apa curgătoare.

Stau la o masă reinventată de către ei, reamenajată cu forţe proprii, pentru că proprietarul sau constructorul a lasat-o în paragină. 

Petre este mult lăsat pe spate, în scaunul său, iar picioarele-i sunt aruncate peste colţul mesei din faţa lui, astfel încât să o poată observa pe Lavinia, care se află dincolo de masă, aşezată pe scaun şi cu  corpul aplecat în faţă, pentru a fi cât mai aproape de el. 

– Ştii, zice Petre, m-am gândit… cum să-ţi spun?!

– Cum vrei tu!

– Da, dar… este o problemă!

Lavinia îl priveşte cu un zâmbet care-i trădează o atitudine de condescendenţă, pe care o are faţă de el. Nu pentru că simte o stare de superioritate, ci pentru că-l iubeşte. În cele din urmă încearcă să-l ajute, prea pare a fi serios la această oră, cu toate că mai tot timpul el este un şugubăţ:

– Hai, dezvăluie-ţi gândurile! zice ea şi încearcă să-l ajute prin gesturi. 

– Mai întâi, cum să zic… trebuie să pregătesc terenul.

– Da!

– … eu îţi spun dacă tu îmi promiţi că o să fii de acord cu mine!

– Hm! Ce-ţi trece prin cap?... Să joci fotbal cu mine, să jucăm fără minge şi să pornim jocul de la un scor favorabil ţie? întreabă Lavinia zâmbind ironic.

Petre se amuză pe seama celor spuse de prietena sa. Soarbe o înghiţitură din cafeaua ce o are pe masă şi își schimbă poziţia picioarelor pe verticală în timp ce muşchii feţei sunt contorsionaţi voluntar, într-o strâmbătură falsă, făcută doar pentru a impresiona.

– Deci, nu pot să închei o afacere cu tine? zice el privind la frunzele de deasupra capului.

Lavinia se foieşte câteva secunde pe scaun, apoi, curioasă ca orice femeie să afle despre ce-i vorba, ridică palma mâinii drepte şi o flutură prin faţa lui zicându-i:

– Sunt de acord cu ce o să zici tu… în următorul minut!

Petre nu reuşeşte să-şi stăpânească o stare de satisfacţie care-l cuprinde, pentru că privirea, care-i străluceşte, îl trădează exteriorizându-i ceea ce trăieşte el în interior. Dă cu picioarele jos şi se apleacă cu tot corpul peste masă, pentru a fi mai aproape de victimă. Acum, este sigur că va obţine ceea ce doreşte. Pentru că-i o dorinţă, care vine din interiorul lui, ceea ce vrea să zică şi nu o descriere.

Nu aşteaptă prea mult şi spune ce are de spus repede, pentru a se încadra în minutul acordat.

– Să te angajez la mine acasă cameristă, bucătăreasă sau… consilieră personală, mă mai gândesc eu pe ce post, ca să fim împreună şi ziua şi noaptea până în clipa când vom oficializa relaţia noastră!

După ce le zice, se ridică şi se îndepărtează  grăbit pentru a nu fi obstacol în calea vreunui obiect dur azvârlit de Lavinia.

Aceasta se ridică şi ea cu toată viteza, pe propriile picioare, poziţie pe care o respectă şi nu o mai părăseşte. Pune palmele pe şolduri şi, zâmbind, zice:

– Ce-ai spus?

După ce trece momentul periculos, Petre se apropie, îi face un mic ocol cu garda sus după care-i trece degetele prin păr,   într-un gest care se repetă de câteva ori.

– Te rog, numără până la zece şi, apoi, discutăm.

– Ce-mi faci!?  Vreau să aud de la tine că a fost o glumă. De fapt, înţelegerile, între două s-au mai multe persoane, se fac pentru a fi încălcate.

Lavinia se aşază pe scaun şi este imitată imediat de Petre care se aruncă peste scaunul lui, frecându-şi palmele într-un gest care exprimă sentimentul de mulţumire dat de împlinirea dorinţei lui. Urmează o scurtă perioadă de timp în care cei doi se privesc, ea cu uimire, el cu satisfacţie.

– Negociem, dar pornim de la faptul că ai acceptat să te muţi la mine. Cum altfel nu se poate, deocamdată, facem cum am hotărât.

– Negociem ?

– Da.

– Promiţi că vei fi de acord cu ce voi spune eu? completează Lavinia cu un zâmbet natural revenit pe faţa ei.

– Promit să fiu de acord cu ce vei spune tu în următorul minut, cu condiţia ca acordul anterior să rămână aşa cum l-am stabilit. Este beton! se minunează Petre, aşteptându-se  să obţină o victorie nesperată.

Lavinia se ridică în picioare şi după ce-l priveşte câteva secunde de la înălţime, şi la propriu şi la figurat, cu o expresie a feţei care încearcă să blocheze o revărsare zgomotoasă de râs îi zice:

– Mă mut la tine ca bucătăreasă, cameristă, slujnică… ce vrei tu, dar… tot ce trebuie să fac, vei face tu! Tot timpul cât vom fi împreună! Am zis.

În timp ce Lavinia se aşază triumfătoare pe scaun, Petre se uită şi nu-i vine să creadă când se gândeşte la uimitoarea răsturnarea de situaţie.

– Femeia! Tot timpul ea trebuie să aibă ultimul cuvânt?

Se ridică în picioare, îşi trece mâna prin păr şi mai zice  doar atât:

– Doamne! Doamne!

Nu este o situaţie dezastruoasă decât la figurat pentru că manifestarea nu are decât o valoare teatrală. Dacă Petre va ajunge să fie, în propria casă, la îndemâna unei bucătărese sau a oricărei slujnice, interpretată de Lavinia, va fi ca un program de divertisment. Şi programul ar fi pentru ceilalţi privitori.

Lavinia se ridică şi ea în picioare, se duce alături de el şi, punându-i o mână peste umăr, îi zice:

– Stai jos puişor că o să ai mult de muncă! Trebuie să fii odihnit; nu este uşor să mături, să speli, să ştergi praful… şi, mai ales, nu este uşor să faci toate acestea la comanda slujnicei şi sub privirile părinţilor!

Un telefon mobil sună. Este un sunet artificial şi, aici, în mijlocul naturii, parcă nu are ce căuta pentru că te face să tresari cu durere. Se află în buzunarul hainei de pe umerii lui Petre.

– Alo!

–‘’ Salut, omule! Să vii la atelier, acum. Am încheiat toate pregătirile şi putem să începem probele la robot’’, se aude vocea celui ce transmite prin telefon.

– Nu începi până ce nu ajung şi eu acolo! zice Petre.

– ‘’OK.’’

– Salut, omule!

Telefonul se închide şi este pus în buzunarul hainei. După care se întoarce către Lavinia şi-i spune:

– Trebuie să ajung la atelierul de producţie al firmei. Spune-mi unde să te las?

– Acasă, răspunde Lavinia.

– După ce închei programul pe ziua de azi, trec pe la tine şi te iau pe sus, pentru a te duce la mine acasă. Începând cu această seară ai voie să începi lucrul la noul tău loc de muncă. Şi dacă nu ştii, eu sunt stăpânul acelei case.

– Îmi convine, voi fi prima slujnică ce îi va da ordine stăpânului, zice Lavinia şi izbucneşte în râs.

Resita
22042018