Valiza cu picioare lungi, Ep. 2

Atelierul de producţie al firmei, al cărui proprietar este Petre, are ca locaţie coama pleşuvă a unui deal, aflat la marginea oraşului. Construcţia, ca o fortăreaţă medievală, este cocoţată pe porţiunea cea mai înaltă, între stânci şi deasupra pădurii care, spre oraş, are o întindere mică, în timp ce pe partea opusă are o întindere care este nesfârşită pentru ochiul omului şi se duce până dincolo de munţi.

Fortăreaţa este înconjurată de un inel din beton, care este folosit pentru a se putea parca autoturismele la această înălţime, dar şi, parcă, pentru a bloca expansiunea verdelui.

În faţa intrării principale se află, în staţionare, un autoturism şi alături se mai așază un altul din care iese Petre.

Se grăbește. Timpul rămas din această zi pare insuficient pentru câte mai are de trecut.

Pătrunde în interiorul clădirii şi se opreşte în atelierul pentru ansamble finite, lângă un robot, construit şi asamblat aici, şi care seamănă perfect cu el. Poţi spune cu certitudine că, amândoi, sunt doi fraţi gemeni, identici. Numai că unul dintre ei, deocamdată, este imobil.

A fost produs în cel mai mare secret posibil, de el şi prietenul său, Emil, venit dintr-o insulă mică, din Pacific, unde este rezident. Nici părinţii şi nici cunoscuţii lor nu cunosc ceea ce se produce în acest loc. Au fost ajutaţi de mai mulţi colaboratori care au creat subansamblele, dar nu au ştiut niciodată ce se doreşte să se obţină în final prin cuplarea lor.

– Hei !...La ora asta mai am în funcţiune doar un neuron, și ăla este șchiop, mai are doar un picior, și tot îmi spune să mă retrag acasă !...Este gata, maestre? întreabă Petre după ce încheie inspectarea produsului final care, cum am mai spus, este o copie perfectă a sa.

O copie care doar fizic se demonstrează, deocamdată.

– Omule, ești de departe cel mai fericit om de pe lumea asta !

- Da !

- Ai un copil și nici măcar nu eși căsătorit ! Este aşa cum ai vrut tu! răspunde Emil. Te-am ajutat cum ai vrut, acum o să plec?

– Ştii că nu sunt de acord cu plecarea ta! Aşteaptă, cel puţin până când punem la punct acest proiect, în cele mai mici detalii.

– Nu mai suport să trăiesc în Europa. Tu ştii foarte bine ce vreau să zic. Majoritatea oamenilor, de aici, sunt nişte ipocriţi. Ei nu sunt ceea ce vor să pară ! Şi mai sunt și dezbinaţi pe criterii etnice, regionale şi religioase. În ziua de azi numai o minte bolnavă poate să separe oamenii după astfel de criterii.

Petre se apropie de copia sa. O privește încă o dată, cu toate că o cunoaște pnă la cel mai mic detaliu.

– Ai isprăvit cu acuzele? Îi dăm viaţă?

– Să mergem în sala de comandă, ca să nu se intimideze tipul, glumeşte Emil trăgându-l după el pe Petre, spre sala de comandă.

– Ha, ha, ha… Cum să se intimideze un metal?

Părăsesc atelierul şi pătrund în sala de comandă. Este și nu este clipa cea așteptată. Plăcerea este când descoperi ideea, când o realizezi, nu când totul este împlinit. Se pare că le-a dispărut entuziasmul lucrurilor mari.

Între cele două încăperi se află un perete din sticlă prin care privirea poate trece dintr-o parte în alta.

– Comanda din biroul central nu este activată. Mâine, când reluăm probele, tu vei sta în biroul central, unde vei face şi înregistrările parametrilor, iar eu rămân aici pentru a face observaţiile cu ochiul liber. Suntem gata pentru a-i da viaţă lui Petrică?

– Petrică!

– Este copilul tău… şi-ţi poartă numele: Petrică Lupu.

– Hai, lasă-mă! Zi-i… motor.

Emil acţionează pârghia care, dacă este lăsată în jos, produce activarea programului de lucru din capul lui Petrică.

Toate beculeţele se aprind, cu lumini multicolore, iar pe monitoare apar diferite imagini, ciudate pentru un necunoscător.

– Acum, am să-i acord independenţă ...sau nu ! Ce sunt eu, acum !?

- Eliberatorul…

- Doar atât !? Nu ! Aș fi mult mai mult și… nu vreau ! Aș fi un mic Dumnezeu !?...și nu vreau !... nu putem schimba actorii, cum vrei tu, pe această scenă a Universului…eu doar te-am ajutat, cum ai vrut, așa că…zi-i tu, motor !

Robotul se mișcă și porneşte către ei ; deschide uşa şi rămâne în cadrul ei. Roteşte privirea prin sala de comandă şi repetă ciclul, fără să pară interesat de ceva anume.

Petre şi Emil se uită la el  și, parcă, un soi de teamă îi cuprinde. De ce nu simt aceeași emoţie ca în timpul realizării lui !? Se gândesc și nu-și pot explica.

Afară este deja întuneric. În pădurea de dincolo de parcare  bezna este totală. Un om normal cu greu s-ar încumeta, acum, să treacă prin desişul pădurii.

– Bună seara! Eu sunt Emil, tu cine eşti?

Robotul nu răspunde. Priveşte doar anemic  spre ei, cu o privire care nu anunţă ceva anume. Așa l-au conceput, cu o privire blândă și o expresie a feţei relaxată. Este oprit în cadrul uşii, blocând accesul. În situaţia în care se află riscă să devină anost, cu toate că este dotat cu un supercalculator.

– Sunt probleme cu softul sau cu perifericul care realizează vorbirea, continuă Emil. Vreau să verific dacă înţelege ce i se spune.

În timp ce telefonul mobil al lui Petre sună,  Emil se apropie de robot, adică de Petrică, şi-i zice:

– Te rog să pleci de aici şi să închizi uşa!

Petrică se conformează, se întoarce la o sută optzeci de grade, închide uşa şi se face nevăzut.

Emil se lipește cu spatele de ușă, duce capul până ce atige cu ceafa ușa și închide ochii. Caută întunericul, pentru că atunci când ești obosit nu-ţi mai trebuie altceva și întunericul nu-ţi oferă nimic.

Petre încheie convorbirea telefonică şi se apropie de Emil.

– Trebuie să plec la biroul central al firmei. Sunt căutat. Am venit, am văzut…ne-am cunoscut…mă așteptam să fie ceva mai complicat primul contact… îmi era frică de niște întrebări idioate fără răspuns…venite de la EL.

– Propun să încheiem, pe ziua de azi, lăsând totul aşa cum este în acest moment. Probabil avem probleme cu modulul periferic care face posibilă exprimarea sonoră a lui Petrică. Se pare că recepţionează comenzile verbale exterioare, dar nu poate să se exprime.

- Petrică !...Mă lași !

Petre formează un nou număr de telefon, de pe mobilul său, şi zice:

– Alo! Lavinia… ceau… sunt Petre… sunt în drum spre biroul central al firmei, după care, în jumătate de oră, cred, sunt la tine…da?…bun!…

– Hei, omule! Unde este individul? zice Emil privind prin geamul ce desparte atelierul de sala de comandă.   

Petre dezvoltă şi el o faţă de om tâmpit şi rămâne blocat pe o poziţie a corpului torsionată, anormală şi incomodă. Reuşeşte să scoată, printre dinţi  doar cuvântul „cum !?“.

– Tipul este „prost crescut“, a plecat fără să ne anunţe? continuă Emil care în alte împrejurări ar fi fost sarcastic, dar, acum, nu. 

În secunda următoare, amândoi se năpustesc spre uşă şi când ajung în atelier încep să caute, dar nici măcar nu au pe unde să caute pentru că locul nu prea are multe necunoscute.

Concretul din aceste locuri nu are meandre.

Ajung afară, dar dincolo de zidurile clădirii se află pădurea care se desfăşoară pe distanţe mari, iar în acest moment, prin noapte, distanţele devin foarte mari.

Dau ocol clădirii de câteva ori, fără să facă vreo descoperire care să-i intereseze. Se opresc în faţa intrării şi caută să înţeleagă ce se întâmplă, de fapt, în aceste momente, și cum de a fost posibil să scape situaţia de sub control.

Nu poţi să lungești o incertitudine până la infinit. Incertitudinea este un prieten rău ; este cu tine peste tot și doar te consumă. Încep să se împace cu situaţia.

– Maestre, care a fost ultimul gest al nostru faţă de el? Ce comandă ai acţionat ultima dată?

– Ultima comandă a fost verbală… stai să mă gândesc… da… i-am zis: „Te rog să pleci de aici şi să închizi uşa!“.

Se privesc amândoi în ochi, incomod, dar fără intenţii ostile. Se acuză fiecare în parte, în gând, pentru situaţia scăpată de sub control. Numai că acuzele rămân în urmă de parcă nici nu ar fi.

– Individul a interpretat că trebuie să părăsească clădirea! Ce facem acum?

– Tu, oricum, eşti în drum spre sediul central al firmei. Mă dirijezi pe mine prin telefon spre locul unde se află. Tu trebuie să vezi acolo, pe monitoare, ceea ce vede el! Pe monitoarele de aici nu putem vedea decât interiorul lui, prin parametrii funcţiilor de bază.

– De acord! Am plecat. Lăsăm totul deschis, aici, pentru eventualitatea că se întoarce în această noapte. În cel mai scurt timp trebuie să facem posibilă înregistrarea imaginilor pe care el le vede şi aici, în atelier.

Petre urcă în maşina personală şi porneşte către baza dealului, spre intrarea în oraş. Scoate mobilul şi formează numărul secretarei, aflată în sediul central al firmei.