Valiza cu picioare lungi, Ep. 5

Casa lui Petre este o construcţie amplasată în mijlocul unei suprafeţe de teren,o grădină concepută de mână de om, cu denivelări forţate ale terenului, cu mici ochiuri de apă, artificiale, şi cu vegetaţie specifică fiecărui amplasament.

Pe o porţiune, lată cât un autoturism, se află o structură din beton, de forma unui fagure de miere, şi care se întinde de la intrarea în curte dinspre stradă şi până lângă casă. În ochiurile fagurelui de beton se află pământ, iar în pământ creşte iarbă.

Poarta de legătură dintre curte şi stradă se deschide automat şi în curte pătrunde o maşină cu farurile aprinse. Rulează peste fagurele din beton, cu pământ şi iarbă,fără grabă, până ce ajunge lângă casă. Se opreşte, semnalizările se sting şi-n lumina reflectoarelor, care luminează grădina şi casa,  coboară din maşină Lavinia şi Petre.

Un câine-lup apare ca din pământ şi se opreşte lângă Lavinia care, datorită acestei vecinătăţi, simte cum sângele i se transformă în gheaţă şi o apucă un tremurat care o face să vibreze din toate încheieturile.

Este primul şoc la care este supusă şi nu este decât la primul pas făcut în această curte. Şi cum presimțirile, fără un motiv rațional, a unui fapt viitor, i se realizează, nu prea i se pare de bun augur ceea ce i se întâmplă acum. Şi nici nu cere ajutor, nu încearcă să comunice cu prietenul ei, Petre, pentru a găsi o cale de ieşire, convenabilă, din impasul în care se află.

După ce scoate geamantanul din portbagaj, Petre se apropie de Lavinia şi îl descoperă pe câinele pe care-l îndrăgeşte tare mult.

– Lupule, ce faci măi?

Câinele începe să latre la el, în timp ce acesta lasă bagajul jos şi începe să-l tragă de urechi şi să-l bată cu palma peste piept.

Lavinia începe să-şi revină din sperietura provocată de namila de câine şi priveşte cum este abandonată pe un teren necunoscut. Cei doi, câinele şi prietenul ei, îşi manifestă, în continuare, afecţiunea ce şi-o poartă unul altuia.

– El este Lupu, câinele meu! Vino să pui mâna pe el?

– Nu, fii bun, nu-mi trebuie aşa ceva! Îmi este frică, zice Lavinia păstrând distanţa.

Petre ridică geamantanul şi porneşte către intrarea principală a locuinţei zicându-i:

– Ce prostuţă eşti! Să mergem!

Lavinia porneşte în urma lui, în costumul ei de cameristă de hotel, întrebându-se tot mai mult despre oportunitatea prezenţei ei în acest loc, despre acceptarea acestui joc copilăros la o vârstă ca a ei  la care trebuia să fie ceva mai sobră.

Câinele rămâne în urmă, pe scări, în timp ce ei pătrund în clădire.

În camera de zi se află tatăl şi mama lui Petre. Alături de ei se mai află femeia care-i ajută în bucătărie şi prin casă.  Este un spaţiu imens de unde pleacă o scară spre partea superioară, iar în partea opusă intrării dinspre stradă se află un perete din sticlă cu două uşi, tot din sticlă, care fac posibil accesul în  grădina din spatele locuinţei.

Petre trece din antreu în camera de zi, alături de Lavinia și încă menţine un suspans prin tăcere.

Părinţii se uită la fată şi aşteaptă lămuriri din partea fiului lor cu privire la prezenţa ei aici. Sunt obişnuiţi cu schimbări bruşte în viaţa lui aşa că nu sunt prea mult mişcaţi de situaţia nou creată.

– Bună seara, oameni buni! Ea este Lavinia aşa cum eu sunt Petre ; are cineva ceva de comentat ? Nuuu! Până aici, toate bune… .

Lasă geamantanul jos şi se aşază pe primul fotoliu din calea lui.

– Te rog să iei loc! zice el, în continuare, adresându-se Laviniei, care se aşază şi ea pe un fotoliu învecinat cu cel al lui Petre.

Părinţii, în special mama, privesc zâmbind şi aşteaptă, în continuare clarificări de la fiul lor, în legătură cu prezenţa   fetei  pe care nu au mai văzut-o până acum.

– Eu aştept! zice mama, care are un nume frumos: Crenguţa.

Tatăl, care ca om primeşte şi apelativul de Mugurel, este tăcut şi nu caută să influenţeze, în nici un fel, de obicei, mersul evenimentelor. El, voit sau forţat de împrejurări, este, de mult timp, lipsit de autoritate în faţa propriului copil.

Petre se ridică în picioare şi începând să parcurgă un cerc ce se întinde în jurul prietenei zice:

– Ea este Lavinia şi mă va consilia în problemele legate de aranjarea camerei, a ţinutei şi a altor domenii care vor mai fi.

Servitoarea casei se uită cu coada ochiului spre Lavinia şi, se pare, nu-i suportă cu uşurinţă prezenţa deoarece un gând o face să creadă că i se pregăteşte ceva, poate demiterea.

– De unde această nevoie de a avea o consilieră pentru aceste probleme ale tale? întreabă Crenguţa.

– Până mai ieri te-ai ocupat tu, acum, ar cam fi cazul să ieşi la pensie! spune Petre.

– Eu ştiu că tu ai nevoie de cineva care să te „adune“ şi cu care „să te aduni“, dar acel cineva, pentru tine, trebuie să se numească soţie! Iar secretara ta, cu care te înţelegi foarte bine, poate îndeplini un astfel de rol.

Lavinia, când aude de secretară, se uită foarte surprinsă la Petre. Aude, pentru prima dată, de o posibilă legătură a lui cu secretara. Ştia că ei pleacă şi vin împreună de la locul de muncă. Dar nu s-a gândit  vreodată că între ei ar putea exista şi legături sentimentale.

Petre îi înţelege nedumerirea, dar nu-i acordă o prea mare atenţie pentru că nu poate fi vorba de o legătură între el şi Păpuşa. Şi consideră că nu are ce să clarifice.

– Mamă, în primul rând că o soţie nu îndeplineşte un rol, poate că secretara de care vorbeşti, da, are rolul ei de secretară! Are rolul ei la firmă şi atât. Şi, în al doilea rând, sper, că nu vrei să-mi impui ceva?

– Nu. Categoric, nu! este de acord cu el, mama.

Se lasă un moment de tăcere. Lavinia consideră momentul ca fiind complice al unui adevăr pe care ea nu-l cunoaşte, un adevăr despre relaţia lui Petre cu Păpuşa. Numai că gândurile prietenului ei sunt pe undeva în afara Reşiţei, prin pădurile care o înconjoară. Toată seara gândurile l-au purtat pe acolo.

– Cine eşti tu? întreabă tatăl, Mugurel, oprindu-se cu privirea peste Lavinia.

– Ea este Lavinia! ţine Petre să o mai spună o dată.

– Da, ştiu, numai că eu voiam să ştiu cum este, când este şi de unde, din vorbele ei? completează tatăl.

– Mugurel... el este tatăl meu! zice Petre către Lavinia. Apoi către tatăl său ;nu judeca omul după locul de unde este pentru că, judecarea unui individ după locul naşterii, mi se pare o neghiobie specifică animalelor. Pentru ele asta este cel mai important și altceva nu mai contează.

Lavinia pare puţin încolţită, atât de starea ei datorată noii atmosfere cât şi a unor remarci nepotrivite ale mamei, Crenguţa, şi, de aceea, simte un blocaj total la nivel superior astfel încât corzile vocale cu greu se pornesc ca să scoată un sunet. Îi este ciudă pentru că se cramponează într-o stare care o face să nu găsească răspunsurile potrivite la timp.

Petre simte că trebuie să o ajute şi zice:

– Sunt alături de tine.

– Eşti pregătită să faci ceea ce-ţi cere el? întreabă Crenguţa.

– De unde să ştiu eu ce vrea el? zice Lavinia şi-l priveşte pe Petre cu o uşoară răutate în privire.

Acesta se ridică în picioare, vădit incomodat, şi porneşte să păşească neliniştit prin cameră gândind la cum să facă să o ajute pe Lavinia.

– Asta-mi place cel mai mult la ea: modestia. A absolvit o facultate, acum o lună, unde a studiat „Ştiinţe juridice“.

Mama nu pare impresionată de cele auzite;cu „Ştiinţe juridice“ pe diplomă vine să dea o mână de ajutor prin casă. Fiul său a şocat-o cu multe situaţii la limită din care a ieşit triumfător, iar ea şifonată. Aşa că nu se mai avântă să analizeze situaţia cu glas tare.

Se aşterne tăcerea între cei prezenţi. Într-un târziu Mugurel se ridică în picioare şi zice:

– Lavinia, ai fost abandonată pe acel fotoliu? Câtă lipsă de politeţe din partea unora! Eu merg să mă culc pentru că este târziu. Ne revedem mâine de dimineaţă. Noapte bună!

Se ridică şi mama care, după ce zice „noapte bună“, o porneşte pe urmele soţului, spre o uşă  care este intrarea în dormitorul lor.

– Poţi să te retragi şi tu! zice Petre şi se adresează celeilalte fete care răspunde la apelativul de Ionela şi care se ocupă cu completarea forţei de muncă pe care mama a pierdut-o odată cu trecerea timpului.

După ce rămân singuri se ridică şi el, se apropie de Lavinia şi se aşază pe marginea fotoliului, alături de ea.

– Nu ştiu ce să zic, spune el. A fost bine sau nu?

Lavinia priveşte îngândurată, undeva în gol, şi nu zice nimic. Ea este încă marcată de remarca Crenguţei cu privire la secretara lui Petre. „Ea poate fi soţia lui Petre!“

Văzând că nu primeşte un răspuns, Petre se ridică şi trece în bucătărie. Deschide frigiderul, ia o sticlă de vin, de culoare aurie, apoi ia şi două pahare şi se întoarce. „Adevărul e în vin“ şi el vrea să-l prindă în această seară.

Desface sticla şi toarnă în cele două pahare. Pe unul îl apropie de Lavinia, care nu-l refuză şi întinde mâna după el. După ce paharele se ciocnesc Lavinia zice:

– Pentru ce toastăm noi, acum?

Petre se retrage pe fotoliul lui şi după ce se linişteşte zice:

– Pentru pace şi înţelegere!

Lavinia, cu aceeaşi umbră de nelinişte în suflet, păstrată de la întâlnirea cu câinele şi întărită de spusele Crenguţei, în legătură cu persoana potrivită pentru a-i fi soţie fiului său, reuşeşte să se adune şi răspunde:

– Cred că această acţiune s-a născut moartă!

Petre este luat prin surprindere de această afirmaţie care nu corespunde cu ceea ce el visa că se va întâmpla, adică, ea să umble prin casă îmbrăcată în costum de cameristă de hotel, iar el să măture, să şteargă praful, spre uimirea celor din jur.

– Ce vrei să zici, o întrebă trezindu-se la realitate. După care soarbe doar un strop din conţinutul paharului.

Dar, parcă, vinul nu mai are gust.

Ia sticla şi completează partea goală a paharului cu vin, cu toate că nu a luat din el decât o înghiţitură. Mişcarea este pentru a mai câştiga ceva timp, pentru găsirea unei ieşiri spre normalitate, dar se dovedeşte că este o prelungire a stării de nelinişte.

Cei doi sunt într-o perioadă în care nu se cunosc prea bine şi de teama de a nu se complica, nu îndrăznesc să ceară detalii pentru a lămuri o situaţie care tinde să-i separe.

Atmosfera devine apăsătoare, iar cuvintele potrivite  cu greu mai pot fi găsite. Este şi târziu, în noapte, cu o linişte adâncă, ce te împinge spre camera de dormit.

Lavinia se ridică şi după ce bea conţinul paharului zice:

– Unde pot să mă odihnesc în această noapte?

Petre îşi duce deasupra ochilor palma braţului rezemat pe marginea fotoliului şi, în câteva momente de tăcere, caută să înţeleagă unde s-a pierdut spontaneitatea prietenei sale. Nu înţelege ce se întâmplă şi, cum face de fiecare dată, amână căutarea explicaţiilor pentru a doua zi, când, poate, lucrurile se vor aşeza.     

– Sus, la etaj, sunt mai multe camere. Tu hotărăşti unde! zice Petre, după care se ridică şi porneşte spre scări. Lavinia îl însoţeşte la câţiva paşi în urmă.

Îi arată camera lui, iar ea o alege pe următoarea.

După ce Lavinia pătrunde singură în camera ei și închide ușa în urmă, Petre coboară şi continuă, în tăcere, să soarbă din vinul auriu rămas în sticlă.

Universul feminin este tare greu de înţeles pentru el, pentru că este complicat, greu de accesat şi până acum nu a repurtat un succes major în lupta pe care i-o închină. De aceea, de cele mai multe ori, când se izbeşte de un zid, ca în această seară, nu încearcă să înţeleagă ce se întâmplă şi se refugiază singur în noapte, ajutat doar de o sticlă de vin bun.

Multe cunoştinţe feminine a avut până acum, dar, cu Lavinia, acum, simte că se întâmplă cu totul altceva. Aşteaptă cu nerăbdare momentul din zi când o reîntâlneşte, simte o plăcere deosebită când sunt unul în apropierea celuilalt şi nu-l deranjează supărările ei s-au tendinţele contrare care mai apar, uneori, în discuţiile purtate în doi. Trece cu uşurinţă peste nepotrivirile de moment şi a doua zi ele sunt ca şi uitate.