Valiza cu picioare lungi, Ep 6

Petrică, robotul umanoid, mărşăluieşte prin pădure, departe de Reşiţa, îndepărtându-se tot mai mult. Este noapte, dar luna dezvăluie totul în cale.

Poţi să te rătăcești prin noapte că oricum ar fi te găsește dimineaţa.

O singură mişcare se manifestă şi nu ţine cont de marcaje sau de trasee optime, bătătorite de oameni sute de ani sau, poate, mii de ani. El își taie o cale ţinând-o tot înainte, prin pădure, peste dealuri şi văi, fără o ţintă anume.

Este împins spre înainte doar de comanda primită de la Emil: „Te rog să pleci de aici şi să închizi uşa“.

Consideră că acel „aici“ este pasul anterior şi pentru a-l părăsi trebuie să fie în continuă mişcare spre înainte. Trebuie să ajungă într-un loc, unde să poată găsi obiecte sub formă de om de la care să primească o nouă comandă.

Programul implementat în memoria lui nu-i dă posibilitatea să analizeze diferite situaţii în care se află pentru a lua decizii. El este conceput să reacţioneze numai la o comandă venită din exterior, de la un om.

Aceasta este o greşeală pe care producătorii lui se gândesc, deja, să o înlăture pentru ca Petrică, robotul umanoid, să poată analiza şi el situaţia în care se află. Astfel, acum, ar fi putut lua o decizie favorabilă, în urma căreia s-ar fi întors la bază, în atelierul de producţie.

Dar nu are implementat programul necesar şi, de aceea, mărşăluieşte în continuare până ce va auzi o nouă comandă din exteriorul construcţiei lui.

Începe să se lumineze şi, în depărtare, se observă o stână, cu oile alături şi cu un cioban care se mişcă, de colo-colo, fără să simtă musafirul de lângă el. Pentru că nici câinii nu latră, aşa cum ar face-o dacă s-ar apropia un om.

*

*                   *

Senatorul Bou, de cum se dă jos din pat, simte aceeaşi durere în picior,,ca și în seara trecută, când încearcă să se sprijine pe el. Îşi aruncă în spate un halat de casă, iese din dormitor, trece prin faţa uşii de la dormitorul soţiei, încearcă să treacă dincolo de uşă, dar, nereuşind,fiind închisă, îşi continuă drumul spre scară, apoi în jos spre holul de la intrare, folosit drept cameră de zi. Împinge, cu mare greutate, piciorul, plin de durere, în faţa lui. Este conştient că situaţia nu este de neglijat.

Jos, în camera de zi, aruncat peste un fotoliu, colonelul Sticlete aşteaptă într-o stare de veghe în care pleoapele, greoaie şi lipicioase, îl mai trădează, din când în când, lăsându-se în jos peste ochi, cu de la sine putere.

Zgomotul piciorului împins îl face să tresalte şi să se ridice din fotoliu.

– Bună dimineaţa, domnule senator? zice el şi porneşte în întâmpinarea lui.

– Bună, zice Bou cu lehamite. Auzi… eu… care am atâtea de făcut... să nu pot face nimic din cauza acestui picior?

– Domnule senator, dumneavoastră care treceţi peste toate, o să treceţi şi peste asta!

– Ce mai vrea idioata, cu firma ei, pentru care am aranjat importul de deşeuri toxice! I-am pus afacerea în braţe şi nu a fost în stare să profite de ea? Nu a fost în stare să găsească un loc unde să  ascundă acele deșeuri? Acum se judecă cu „Protecţia mediului“. Eu cât s-o mai apăr cu firma mea de avocaţi? Cât a câştigat din afacerea cu deşeurile toxice… ? 100.000 dolari i-au dat străinii ăia că s-au scăpat de ele…! Cât i-am luat cu avocaţii noştri pentru că am apărat-o în procesul cu „Protecţia mediului“?… mai mult de o sută de mii de dolari!… Gata… încheiem relaţiile cu proasta pentru că ne afectează imaginea. Astăzi trebuie s-o cumpăr pe secretara lui Lupu. După ce-i cumpărăm apartamentul şi devine proprietară, înfiinţăm o firmă pe numele ei şi scoatem de la bancă un credit, în contul noii firme, punem garanţie apartamentul,ca să-mi recuperez banii daţi pe apartament. Între timp, eu sper să obţin informaţiile şi falimentarea firmei lui Lupu. Acum mă interesează să pun mâna pe această firmă. Vezi de o maşină… să mergem la un doctor! Ce dracu‘ mai vrea şi piciorul ăsta?

*

*                   *

Păpuşa intră grăbită în camera de zi a familiei Lupu. Ionela, care până atunci înlătura praful de pe o măsuţă, încetează lucrul şi, privind în jur să vadă dacă mai este cineva, încearcă  să zică ceva, dar nu reuşeşte. Ceva în legătură cu ceea ce s-a întâmplat aseară. Cu venirea lui Petre alături de o individă suspectă.

Păpuşa, pentru a-l ţine sub supraveghere pe Petre, a atras-o pe Ionela de partea ei şi, de fiecare dată când trece pe aici, o provoacă să-i povestească tot ce ştie despre mişcările lui.

Acum, Ionela consideră că a venit momentul  să profite şi ea de Păpuşa, de influenţa ei pe care se pare că o are în această casă, mai ales că, gândeşte ea, se poate să fie dată afară din serviciu, atâta timp cât, aseară, a mai fost adusă o servitoare.

– Ce se întâmplă cu tine, de stai aşa ca o împăiată? întreabă Păpuşa trecând pe lângă ea.

Ionela se mai uită o dată în jur şi nevăzând pe nimeni, zice:

– Aseară, domnişorul, a mai adus o servitoare!

– Şi!… care este problema?

– Dacă-mi pierd serviciul? întreabă Ionela şi se apropie de cealaltă cu mâinile strânse una în alta.

Păpuşa se aşază pe fotoliu impasibilă. Se pare că nu o interesează informaţia primită. Nu vrea să-şi amestece gândurile ei de preamărire cu angoasele unei servitoare.

– A numit-o consilieră personală…

– Cum ai zis? Cum arată, cum o cheamă? întreabă Păpuşa care, brusc, devine interesată de situaţie şi se ridică în picioare.

– O cheamă Lavinia şi a absolvit o facultate de „Ştiinţe juridice“, zice Ionela, mai mult în şoaptă.

– Este „vipera“ care tot îi dă ocol pentru a mi-l fura! A rămas aici peste noapte?

– Da!

– Au dormit în aceeaşi cameră?

– Nu.

– Tu trebuie să mă ajuţi s-o alungăm din această casă!

– Cum!? întreabă Ionela şi mai mult se întreabă.

Păpuşa îşi ridică fustiţa sus, îşi apucă chiloţeii şi-i trage în jos până ce-i scoate de pe corp şi rămâne cu ei în mână. Se apropie de Ionela şi-i introduce în unul din buzunarele halatului pe care aceasta îl poartă.

– După ce voi pleca cu Petre pui acest obiect, din lenjeria mea intimă, în cameră la el, pe perna pe care şi-a pus capul noaptea trecută. Îl laşi acolo, la vedere, până ce vei fi sigură că ea îl va observa. După care îl iei şi mi-l dai la prima întâlnire. De restul mă voi ocupa eu. Şi o să fie bine pentru amândouă.

- Da! da! da! zice Ionela încuviinţând şi prin mişcări specifice ale capului. Asta pot să fac pentru tine!

Pe scări coboară Petre, cu o figură  tristă, cu ochii absenţi, fără să încerce să mijlocească  un contact cu  aproapele pe care-l depăşeşte cu fiecare pas. Doar cu ochii minţii se ajută pentru a găsi explicaţii la diferitele situaţii, trecute şi rămase fără răspuns. Şi recunoaşte că acestea s-au strâns într-un număr destul de mare în ultimul timp.

A sosit momentul să se gândească la un consiliu director executiv care să-l ajute la firmă, iar pentru momentele în care sentimentele îl domină  are nevoie de Lavinia. 

Încearcă să treacă pe lângă cele două prezenţe, pe care nici măcar nu încearcă să le identifice. Păpuşa profită de momentul când este în trecere pe lângă ea şi-l apucă de braţ pornind alături de el.

Sus, în capătul scării, apare şi Lavinia care prinde momentul când cei doi trec dincolo de uşă, la braţ, şi zâmbeşte în urma lor, dar cu un zâmbet care nu este al ei.        

Ionela urcă repede scările şi nu se opreşte decât în dormitorul în care a dormit noaptea trecută Petre.

Asvârle chiloţeii, primiţi de la Păpuşa, peste perna din patul lui Petre, peste care se mai află şi un cearşaf şifonat şi strâns într-un colţ. Este un semn că peste acest pat cineva și-a frământat corpul toată noaptea trecută.

– Acesta este dormitorul… domnişorului? întreabă Lavinia care, între timp, a ajuns şi ea în cadrul uşii deschise.

– Da! zice Ionela, cu un oarecare tremur în glas, datorat ameninţării gândului că s-ar putea să fi fost văzută de cealaltă când a aruncat acel obiect pe pernă.

– Ce dezordine… la domnişorul!

– Uneori este mai bine.

– Când nu doarme acasă?

Ionela nu ştie cum să răspundă. Este şocată de felul cum îşi permite cealaltă să analizeze situaţia de faţă.

– Tu faci ca lucrurile să fie aranjate aşa cum trebuie, în această cameră? întreabă Lavinia şi se apropie de capătul patului unde se află perna.

– Da! răspunde Ionela.

Descoperă chiloţii şi nu-i pică aşa de uşor când constată că sunt de damă. Îi studiază cu atenţie, fără să-i atingă şi în tăcere. Se apleacă doar pentru a citi mai bine monograma de pe ei: „Păpuşa“.

Trece cu vederea peste ei şi încearcă să găsească  altceva de care să se agaţe cu mintea. Nu reuşeşte. Se întoarce către Ionela şi întreabă:

– Ce-i cu acest obiect de lenjerie intimă, aici?

– S-au grăbit şi au rămas toate în dezordine. Pentru asta suntem noi!

– Cum, cei doi au trecut prin acest dormitor? întreabă Lavinia, dar, parcă, regretă că a pus o astfel de întrebare.

Ionela porneşte să-şi practice meseria aplecându-se asupra patului, evitând să dea un răspuns clar, în timp ce Lavinia părăseşte încăperea şi intră în dormitorul din care a supravegheat noaptea trecută, fără să poată adormi. A fost un chin presărat clipă de clipă cu vorbele Crenguţei, apreciative la adresa Păpuşei. Şi noua postură în care se află nu este atât de uşor de digerat. Simte că nu se poate alinia la noile condiţii de locuit, poate pentru că intrarea în acest mediu a fost prea abruptă. Peste toate acestea, acum, are confirmarea  că între Petre şi Păpuşa este o legătură. Şi ea  nu ştia nimic.

Deschide geamantanul şi începe să-şi aşeze la loc hainele şi lucrurile aduse aici odată cu venirea sa. Este puţin derutată. Viaţa se complică puţin pentru ea.

Nu este uşor să constaţi că valorile şi reperele pe care ţi le alegi în viaţă încep să se îndepărteze de tine sau nu corespund aşteptărilor. Într-un astfel de moment trebuie să schimbi ceva. Sau să adaugi ceva care lipseşte.

După o jumătate de oră, Lavinia trage de geamantanul cu care a sosit aseară în această casă, numai că de data aceasta în sens invers.

Geamantanul se deplasează pe cele două rotiţe aflate pe latura de jos şi când cade de pe o treaptă pe alta face un zgomot nepotrivit cu liniştea casei şi a dimineţii.

În capătul de sus al scării stă Ionela, fără a se mai simţi ameninţată în vreun fel, iar din dormitorul lor ies Crenguţa şi Mugurel, asistând şi ei în tăcere la plecarea Laviniei.

Trece în curte şi se uită cu inima cât un purice şi cu pielea ca de găină, tremurândă, să nu cumva să apară câinele de care îi este, în continuare, tare frică.

Ajunge în stradă şi se aşază pe geamantan în aşteptarea unui taxi care să treacă prin zonă. Se gândeşte că a ajuns în situaţia de a fi şi pribeagă, la margine de drum pustiu. După câteva minute petrecute cu capul între palmele mâinilor găseşte, ca ieşire din impasul în care se află, un drum la capătul căruia să se afle casa părintească şi meleagurile natale. Se hotărăşte să locuiască o perioadă cu tatăl său.

Afară, soarele devine incomod de strălucitor, iar aerul, pătruns de razele lui, din ce în ce mai greu de respirat. Este încă de dimineaţă şi totuşi aşa de cald. La orizont, o perdea de nori aşteaptă să se hotărască în ce direcţie s-o apuce.

Când ajunge în apartamentul ei se aruncă în pat, încălţată şi îmbrăcată, şi începe să plângă. Lacrimile, în scurt timp îi inundă faţa, ochii se înroşesc, iar glasul devine tot mai anemic. Nu poate să accepte o situaţie care să nu adere la un curs normal al vieţii ei, aşa cum şi-l visează. Dorea să se înţeleagă cu Petre şi-şi alimentase mari speranţe în legătură cu ce urmau să facă împreună pe viitor. Se simte foarte dezamăgită, iar trecerea prin casa lui Petre i-a lăsat un gust amar în suflet.

Treptat, glasul plânsului se stinge, rămânând doar lacrimile şi dezamăgirea.

Scoate telefonul mobil, intră în agenda cu numere şi caută numărul lui Petre. Îl activează şi formează programul pentru a-i transmite un mesaj scurt, dar cuprinzător, prin care să-l anunţe despre plecarea ei, din viaţa lui, pentru o perioadă de timp.