Valiza cu picioare lungi, Ep.3

Bou şi Sticlete stau comozi aruncaţi peste două fotolii aflate în secretariatul firmei și încearcă să lase impresia că se simt ca acasă.

Colonelul Sticlete are aproape de el o măsuţă și nu pierde ocazia ca să-și sprijine pe ea picioarele, chiar dacă ar vrea să se dezică de pantofii pe care-i poartă, care astăzi nu se prezintă în condiții bune. El, în astă seară, este doar un observator fix. Sudează ţigară după ţigară doar pentru a menţine un nor de fum deasupra capului.  Natura meseriei, prin procedurile de lucru,  i-a deformat gȃndirea și acțiunea făcȃndu-l să se simtă bine în ceață.  Şi gândește. Toate lucrurile de pe lumea asta stau pe umerii lui. Simte că este dotat cu un fel de filtru prin care trebuie să treacă totul și toate lucrurile de pe lumea asta stau pe umerii lui și așteaptă să treacă prin acel filtru.

 Senatorul Bou este un tip, aşa, pe la șaizeci şi cinci de ani, prost îmbrăcat, cu un costum pe care-l poartă zi de zi şi, probabil, îl spală o dată pe an, dacă îi vine rândul. Acum este în perioada în care  trebuie să facă un drum cu el pe la spălătorie. Lipsa părului de pe cap îl determină să poarte o şapcă, pe care nu o deranjează nici când se află în interiorul unei camere şi nici dacă este cald şi de sub ea se preling firişoare subţiri de transpiraţie. Lipsa ei de pe cap i-ar schimba complet imaginea și el știe asta. Este genul de om care fulgeră și tună doar cȃnd este singur între patru pereți, în restul timpului este doar un dulce și are tot timpul cuvintele potrivite la el. Mai deţine alături o geantă enormă. Numai că acei oameni care trag după ei genţi mari transmit un semnal; acela că au de ascuns câte ceva.

Din această geantă imensă, senatorul Bou scoate un plic de hârtie, se ridică în picioare şi se deplasează cu el în mână către secretară.

– Poftim, zice el, ai aici salariul tău, pe care ţi-l dau ăştia într-un an. Dacă vei continua să lucrezi şi pentru noi va fi bine, atât pentru noi cât şi pentru tine.

– Mulţumesc, zice secretara, în timp ce cu privirea trage o fugă prin interiorul plicului.

Colonelul Sticlete vrea să adauge şi el câteva vorbe şi zice:

– Toată acţiunea se va desfăşura în cel mai mare secret. Să nu-ţi faci probleme pentru că colaboratorii noştri sunt protejaţi. Ei sunt prietenii noștri și au toată susţinerea nostră, atăt la bine cât și la rău.

Bou se retrage la locul lui, cu paşi greoi, bătrâneşti. Se aşază pe fotoliu şi continuă:

– N-am să te pun să-ţi dai foc la firmă. Trebuie, doar, să-mi transmiţi anumite date şi anumite vorbe pe care le auzi pe-aici. Când această firmă va fi a noastră, tu vei fi prima angajată.

– Vreţi să ne cumpăraţi!? întreabă secretara cu o curiozitate formală. Singurul interes, la această oră, este cel pentru conţinutul plicului şi  cu greu se abţine să nu scoată banii din interiorul plicului ca să-i numere.

Se gȃndește să meargă la baie ca să-i numere, dar ce să faci cȃnd scaunul nu te lasă să te ridici, cȃnd tavanul este prea jos și îți este frică să nu dai cu capul...

Bou se ridică din nou în picioare. Nu poate sta. Parcă ar vrea să se întȃmple mult mai multe în favoarea sa. Este mult rămas în urmă. Alții au hectare de case,  mii de hectare de pădure, insule...El, nimic și pentru că nu are nimic, vrea lucrurile așa cum sunt ele „în sine”, adică independent de cunoașterea lui.

– De-asta mă aflu aici, domnișoară, vreau să negociez cu şeful tău preţul acestei afaceri. Dar, pentru ca totul să fie în favoarea noastră, tu trebuie să mă ajuţi. Am nevoie de multe informaţii. Eu nu pot să cumpăr cu bani mulţi, domnișoară ! Noi suntem săraci. Suntem la început și tot ce vrem să facem, suntem obligaţi să facem cu banii lor. Nu te pun să faci ceva ilegal, să dai foc sau să distrugi… Acu’, fie vorba între noi ; cum „dreaku” au reuşit ăștia, pe anul trecut, să obţină un profit net de cincizeci de milioane de dolari?

– V-am oferit o copie a tuturor intrărilor şi ieşirilor din acest an! zice secretara zâmbind doar formal, așa cum o face atunci când își face un selfie pentru a-l posta pe o reţea de socializare.

– Nu-mi este de ajuns! Trebuie mai mult! Am nevoie de mult mai mult ; de planuri tehnice, de proiecte…Vreau să știu cine face toate astea !

Zâmbetul secretarei şi privirea încearcă, acum, să transmită celor de faţă o stare de nemulţumire. Este vicleană. Vrea să obţină şi mai mult. Este conştientă că Bou plăteşte prea puţin pentru serviciile pe care ea i le face. Iar ea poate să fie o punte de legătură între el şi această afacere. O punte care poate fi solidă sau şubredă.

Bou, un ins trecut prin multe suferințe, pricepe repede şi-i vine în ajutor, pentru a se hotărî, şi-i zice:

– Auzi, tu locuieşti tot cu… chirie?

– Da! îi răspunde secretara.

– De mâine să începi să-ţi cauţi un apartament în care doreşti să locuieşti! Când îl găseşti, îmi zici şi eu voi achita contravaloarea lui. Vei fi proprietara acelui apartament!

– Da! Este adevărat?...Nu, nu pot să cred !

– Da, poţi să începi să crezi, dar, atunci, vei lucra numai pentru mine! Şi mai trebuie să ştii că eu comand atunci când plătesc!

*

*                   *

În scurt timp maşina ajunge în fata clădirii în care se află sediul firmei “Homo electronicus”, al cărei unic proprietar este Petre.

Clădirea se află la intersecţia bulevardului principal cu strada ce înconjoară parcul. Firma deţine în proprietate toate apartamentele, de la parter până la etajul opt, ale primei scări din construcţia ce se află la numărul unu, pe strada ce înconjoară parcul, și toate apartamentele aflate la ultimul etaj al blocului aflate peste toate scările.

Urcă în liftul din casa scărilor şi în scurt timp păşeşte în secretariatul firmei, în care se află secretara şi cei doi, senatorul Bou şi colonelul Sticlete.

– Bună seara... boule! Un moment, să anunţ ceva, acasă la mine, zice Petre, care formează un număr la care răspunde mama sa:

– Alo, mama, ce mai faceţi voi?… În câteva minute sunt la voi, să nu vă culcaţi pentru că am să vă fac o surpriză! Da, mama!… Vă pup.

Închide telefonul şi se îndreaptă spre cei doi zicându-le:

– Am zis: Bună seara... boule, bună seara... sticlete!

Se ridică în picioare şi colonelul Sticlete, care este consilierul senatorului pe probleme de strategii şi securitate.

– Sper că nu foloseşti apelativul Bou, într-un anume fel, ca să mă enervezi? întreabă senatorul, el fiind foarte atent la acest aspect, de fiecare dată când este cazul.

– Nu, boule! răspunde Petre.

– Ai grijă, să nu jigneşti instituţia pe care o reprezint, continuă senatorul care tot timpul se foloseşte de această instituţie ca de un scut, în realitate el fiind doar o maşină de vot şi puţin îi pasă lui de ce se întâmplă pe acolo.

Petre se îndreaptă către uşa biroului său, dar, înainte de a-i trece pragul, se întoarce şi zice:

– Problema este că tu te confunzi cu instituţia prin care eşti un simplu trecător. Pe de altă parte, sunt convins, nu-mi reprezinţi dorinţele pe-acolo! Dacă nu-mi reprezinţi dorinţele, n-am ce să respect. În viaţă, trebuie să faci în așa fel încât să-ţi respecţi dorinţele; așa mi-a zis mie un bătrân când eram eu mic ! Mă întorc după câteva minute!

- Băi, eu nu pricep ce vrea să zică ăsta ! zice senatorul și se lasă cu greu peste fotoliu.

- Nici eu, dar, ce să zic, lasă-l în pace ! raspunde Sticlete, care se așază pe fotoliu și nu pierde ocazia de a-și pune picioarele pe măsuță.

Petre trece dincolo de uşă, în biroul său, şi ajunge  imediat în faţa monitoarelor care ar trebui să arate ce vede robotul Petrică. Dar, altceva decât fond negru cu sclipiri argintii şi mărunte, nu se vede. Este dezamăgit. Situaţia îl stresează. Taman așa, tot ce nu-și dorește se întȃmplă în această seară, cȃnd are mare nevoie de liniște și înțelegere.

– La naiba! zice cu glas tare.  Nu avem legătura cu robotul Petrică. Pe unde îl duc picioarele prin  noaptea asta!?

Un gȃnd îl duce către prietena lui, Lavinia. Majoritatea tinerilor caută confort cu final previzibil, actiuni cu final previzibil și, atunci, nu au de ce căuta o relație în doi pentru că nu are un final previzibil.

 Petre și Lavinia se pare că au descoperit ața roșie a destinului lor și nu mică le-a fost surpriza cȃnd au descoperit că la capetele aței roșii se aflau ei.

Scoate telefonul mobil şi formează numărul colaboratorului său, Emil. În scurt timp legătura telefonică este realizată şi-i aude vocea celuilalt.

– Alo, salut maestre! Sunt Petre!

Deschide uşa către secretariat, trece dincolo, şi continuă.

– N-am ce să-ţi zic, pentru că nu văd ce! Aici, nu văd decât fond negru cu sclipiri mărunte, argintii…Continuăm mâine?… Da, da… mai vorbim noi. Salut, să ai o noapte bună!

Introduce telefonul în buzunar în timp ce privirea este aruncată peste cele două forme omeneşti pe care nu știe cum să le trimită acasă. Dispariţia lui Petrică îl face să plutească într-un ocean de nepăsare cu cei doi musafiri aflati pe fundul lui şi cu greu se poate conecta la prezenţa lor.

- Cum adică vezi tu, aici, fond negru cu sclipiri mărunte !?întreabă senatorul.

– Stai liniștit ; de data asta nu-i vorba de tine !...Având în vedere şi luând în considerare, zice Petre, că orele sunt înaintate, eu propun să mergem fiecare  la casa lui. 

Bou este deranjat de această propunere, drept pentru care începe să-şi clatine bustul pe cele două picioare, iar cu mâna liberă de geantă îsi masează chelia transpirată de sub şapcă.

– Tu-ţi baţi joc de noi? Aştept din partea ta puţin respect !...Ești un copil faţă de mine !

– Nu înţelegi!

-Ce să înțeleg!?

-Viața-i complicată!...și scurtă!...care-i problema ta?

– De o lună de zile încerc să te întâlnesc ca să negociez cu tine preţul acestei firme !

– Cine ţi-a spus ţie, boule, că această firmă este de vânzare? întrebă Petre.

Bou face un ocol, se opreşte în spatele lui Petre şi zice, mai mult în șoaptă:

– În această lume, totul este de vânzare!

– Eu am destui bani ca să vă cumpăr, pe voi. Dar știi de ce nu o fac !?

-…

- Nu o fac pentru că au și banii ăștia o valoare și eu nu vreau să-mi bat joc.

Petre îşi permite să fie sarcastic. Poate că este forţat acum, mai mult ca în alte dăţi, de pierderea suferită în această seară.

Bou se supără, dar nu știe de ce se supără. Începe să fie nervos, ţopăie cu picioarele şi scrâşneşte din dinţi, încercând chiar să scoată flăcări pe ochi şi pe nas. Dar nu poate pentru că nu este chiar un balaur cu multe capete, aşa cum ar vrea el să pară câteodată.

– Să ştii că am să trimit toate instituţiile abilitate ale statului ca să te controleze şi o să primeşti la amenzi până când ai să ajungi la faliment. Atunci ai să vii tu la mine să-mi vinzi! Să mergem! şi zicând acestea, Bou îl ia de mânecă pe Sticlete trăgându-l spre uşa liftului.

– Așteaptă un moment, nu pleca! Trebuie să adun niște vorbe, zice Petre şi formează un număr pe telefonul mobil cu care intră în baza de date a firmei. Programează reluarea celor spuse de Bou şi transmiterea imediată, prin reţeaua de difuzoare aflate peste tot, prin firmă, între ele aflându-se şi cele din secretariat. În scurt timp se aude vocea lui Bou care zice:

– „Să ştii că am să trimit toate instituţiile abilitate ale statului ca să te controleze şi o să primeşti la amenzi până când ai să ajungi la faliment. Atunci ai să vii tu la mine să-mi vinzi“.

Bou îşi aude vocea şi începe, din nou, să se clatine pe cele două picioare. De această dată nu mai este spectacol, este o stare patologică caracterizată de tulburări de orientare însoțite de o agitație continuă.Mâna liberă de geantă îşi masează chelia de sub şapcă, acum, probabil, inconștient. Este o situaţie nouă pentru el. Nimeni nu a îndrăznit, până acum, să i se opună. De şantaj, nici vorbă. După câteva momente de zăpăceală zice:

– Ce se vrea asta, un şantaj?

Petre se apropie de fereastră şi priveşte, în noapte, spre oraş. Foloseşte mişcarea pentru a crea un moment de tăcere în care neliniştea adversarului să sporească. Aşa i-ar da un şut în fund, dar cum să te apropii de un asemenea om. Mai bine să faci în aşa fel ca să şi-l dea singur.

– Voiam să-ţi cer părerea, boule, parcă am auzit ceva, au auzit și…  difuzoarele cum „vorbesc” pe la colțuri, parcă... cu vocea ta ! Tu ce zici ? Mă înșel, ori ba !

Bou încearcă să obţină o stare mai degajată, dar nu reuşeşte decât un fals jalnic. Se apropie de Petre. Parcă nu mai este aşa de viteaz. Şi nici balaur parcă n-ar mai vrea să fie. Sau este doar o strategie cu ajutorul căreia să iasă din impasul în care se află.

– Hai, dom’ne şi tu, acum… ! Eu vreau să fim parteneri. Uite, o propunere concretă: douăzeci de milioane de dolari, plătiti în cinci ani după preluarea afacerii. La atât este evaluată afacerea ta.

– Boule, afacerea mea are un profit net de cincizeci de milioane pe an! Ce ştiţi voi ?… Nu este momentul şi nici locul pentru astfel de discuţii. Tu dacă ai un apartament și-l închiriezi, dacă ar fi să-l vinzi, l-ai vinde cu cu valoarea  chiriei in mai puțin de un an?

-Ce apartament, dom’ne? Cine cumpără un apartament!?

-Hai, că pierdem timpul! Uite, dacă mă hotărăsc să vând am să te caut ! Este bine aşa?

– Este foarte bine! Am să mă pregătesc pentru acea zi.

– Ok! Acum, hai să mergem acasă!

Petre merge şi cheamă liftul. Când uşile se deschid  salvează o tăcere obositoare aşternută între cei prezenţi şi care risca să devină penibilă.

Bou şi Sticlete se urcă în lift, uşile se închid în urma lor şi începe coborârea spre parterul blocului. Ei, care sunt învăţaţi să acţioneze după bunul lor plac, să fie constrânşi şi să se limiteze la a se supune. Este pentru prima dată în viaţa lor.

– Auzi domnule, mucosul! Să îndrăznească să mă şantajeze  pe mine? El încă nu mă cunoaşte? Mucosule, eşti un zero… şi loveşte cu toată puterea  piciorului, în peretele lateral al liftului.

Un zgomot puternic se aude, iar piciorul care a lovit este pătruns de o durere fulgerătoare, greu de suportat. Bou, căci despre piciorul lui este vorba, este şocat de durere şi nu mică îi este uimirea când constată că nu mai poate pune piciorul jos pentru a se sprijini în el.

– Şefu’, ce se întâmplă? întreabă Sticlete.

– Nu mai pot merge! Doamne, ce se întâmplă cu mine?

Liftul ajunge la parter şi uşile se deschid. Bou trece o mână pe după umărul lui Sticlete şi pornesc către maşină, el sărind doar într-un picior.