Valiza cu picioare lungi, Ep.8

Petre ajunge la sediul central al firmei. Pentru el este acea zi în care nu știi cu ce să începi. Unele probleme se hrănesc cu resurse până ce se rezolvă, altele nu. Toate se strâng și îl urmează ca o umbră. Le simte prezenţa, pentru că pe majoritatea le hrănește cu resurse proprii.

O lasă pe secretară în urmă şi porneşte doar cu gândurile către biroul său. Nu-i trebuie decât o stare de linişte sufletească fără încetare, ca să-şi adune toate gândurile care-l pot ajuta. Unele sunt ascunse, altele sunt uitate în zilele ce au trecut cu mult timp în urmă.

Când să treacă dincolo de uşă, se întoarce şi zice:

– Vreau să nu fiu deranjat de absolut nimeni!

– Bine, şefule, zice Păpuşa, care-l priveşte din urmă.

Ar fi în stare să mute munţii din loc pentru a-l cuceri pe Petre. Şi nu pentru că ar simţi o atracţie deosebită pentru el ca bărbat, ci pentru că este persoana care i-ar asigura ansamblul de condiţii materiale pe care şi-l doreşte.

– O să dau eu un semnal dacă o să fiu disponibil. Astăzi sunt „întors pe dos“.

Este laconic şi fugitiv. Vrea să treacă peste problemele de zi cu zi, chiar dacă sunt prezente, pentru că vrea să se gândească doar la ce s-a întâmplat aseară între el şi Lavinia. Trage de uşa după el şi se blochează în biroul său.

Aseară, pe când venea către acest birou, a primit un mesaj  ciudat. Sistemul electronic al firmei, de supraveghere şi control electronic, i-a transmis acest mesaj prin care-l anunţa că un virus, aflat în interiorul clădirii, atentează la securitatea firmei. A neglijat acel mesaj pentru că era preocupat de întâlnirea ce urma să aibă loc cu Lavinia şi părinţii săi.

Acum vrea să se ocupe de acest caz doar pentru a stinge mulţimea de leduri roșii de pe birou și telefon, care au o intensitate luminoasă ce crește și descrește, într-un proces ciclic cu durată spre infinit, iar un proces ciclic, inventat de om, cu durată spre infinit, nu există.  

Deschide calculatorul de pe birou, stabileşte legătura cu sistemul de supraveghere şi cere detalii în legătură cu mesajul primit. Aşteaptă. După câteva secunde apare pe monitor următorul mesaj:

„Te rog să analizezi următorul dialog“.

Îşi pune căştile pe urechi şi ascultă:

– „Poftim, zice senatorul Bou, ai aici salariul tău, pe care ţi-l dau ăştia într-un an. Dacă vei continua să lucrezi  pentru  noi va fi bine, atât pentru tine cât şi pentru noi.“

Are și imagini. Clare. Secretara lui primește un plic și este mare bucurie pe chipul ei, de parca ar fi un cadou venit din ceruri. Așa plină de bucurie nu a mai văzut-o.

A fost atrasă într-o altă poveste.

Nu pare surprins. O suspectează de mult timp pe Păpuşa de rele intenţii în relaţia ei cu firma la care lucrează, însă, nu credea că va ajunge aşa de departe.

Închide programul şi trece în secretariat. Este calm şi priveşte totul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Este doar în aparenţă pentru că în realitate este nepăsarea generată de forţa pe care o are pentru a stăpâni orice situaţie. Are un sistem de securitate bine pus la punct, pe care nu-l poate păcăli nimeni.

Se aşază în faţa secretarei şi o priveşte, preţ de câteva secunde, în tăcere. Cu o privire rece, ascunsă după pleoapele ce acoperă ochii pe jumătate.

– Cum poate această fată să se ţină după mine tot timpul şi, în acelaşi timp, să încerce să mă fure, într-o linişte totală a propriului ,,eu’’, gândeşte Petre.

Păpuşa introduce un text pe calculator, fără să bănuiască  ce gânduri se învârt prin capul şefului său. Se dă mutată temporar între literile textului de pe monitor, dar, în realitate, așteaptă nu doar prezenţa șefului, așteaptă șoapte cu vorbe dulci și…atingeri, din partea lui.

– Am să-ṭi pun o singură ȋntrebare ! Ce faci tu, aici? zice  Petre, acum, fără a o privi. Îşi face de lucru cu un creion pe care-l priveşte ca pe o mare minune.

Secretara se opreşte din activitate şi aruncând spre şeful ei o privire nevinovată, strategică, ataşată intenţionat chipului ei, îi zice:

– Vrei să mă întrebi ce fac deseară?

– Nu vreau să adaug vreo modificare la întrebare. Aşa că, ar trebui să fii mai atentă atunci când lucrezi pentru mine!

Creionul se învârte în continuare între degete, iar ochii îl studiază cu acelaşi interes.

– Ce vrei să fac!? Spune tu ceva ca să mă ajuţi… să răspund!

– Vreau să te descoperi, în totalitate!

– Uauuu !? Hm! Vrei ca eu să mă despoi în faţa ta? întreabă Păpuşa, încercând să-l atragă într-o discuţie mai liberă, pe care el o evită de fiecare dată și pe care ea și-o dorește.

– Da !

– Aici, acum?

– Da !

– Hm! Dragă, asta tu trebuie să o faci, încet, cu răbdare, ca să-mi trezeşti şi mie interesul. Şi totul trebuie să se încheie într-un pat!

Petre îi aruncă creionul în faţă, pe birou, şi începe să o privească cu milă. Ştie să iasă cu dibăcie din situaţii limită sau este un mod de a fi simplu, fără complicaţii pe care să nu le poată descurca.

– Pentru tine va fi un pat special, din fier, cam dur, prea dur pentru ambiţiile tale. În care o să stai şi zi, şi noapte.

Păpuşa pare derutată şi o arată faţa ei.Nu înţelege. Pentru ea viaţa ar trebui să fie simplă, dar cu acces la tot ce se întâmplă.

– Nu ştiu ce vrei să zici. Ar trebui să mă anunţi şi pe mine când vorbeşti serios şi când nu. Eu nu reuşesc să-mi dau seama. Să ştii că peste o oră am o problemă personală care, pentru rezolvare, impune prezenţa mea  în alt loc decât acesta.

Petre se ridică şi porneşte către biroul său. Renunţă să mai aștepte o recunoaștere, de bună voie, a unei greșeli făptuite și hotărîrea de a se îndrepta.

Secretara nu cunoaște binele pentru că nu-l caută unde trebuie.

„Se pare că am pierdut o secretară. Dacă s-ar fi lăsat descoperită şi mi-ar fi spus despre legăturile ei cu senatorul Bou aş fi fost dispus să o iert.“

Trece în biroul său, dezamăgit.

Intră în baza de date, află adresa firmei de detectivi particulari, cu care colaborează, şi trimite următorul e-mail:

„Peste aproximativ o oră, secretara firmei S.C. Homo Electronicus va părăsi sediul. Să-i îmbogăţiţi ţinuta cu un microfon și o cameră de filmat. Vreau să știu cu cine se întâlnește și ce discută.

ms“

Alături de text transmite câteva fotografii și un film cu secretara ȋn prim-plan, realizate astăzi.

Încearcă să se liniştească lăsându-se, pe scaunul de la birou, mult pe spate.

Este o poziţie pe care şi-o impune atunci când caută cu disperare o posibilitate de evadare din stresul care tinde să devină o prezenţă constantă. Astăzi, se pare, este bombardat cu energie negativă, cu mai mult decât poate duce.

Este stăpân pe situaţie dar, o trădare lasă urme.

Din păcate, nu mai are alături zâmbetul şi îmbrăţişarea Laviniei, care să-l facă să treacă mai uşor peste momentele dificile. Acum, are imaginea ei plină de dezamăgire, din seara trecută. Cu această imagine în cap, nu poate să înfrunte nici măcar o muscă.

         Telefonul mobil anunţă intrarea unui mesaj scris. Simte o teamă, acum, cȃnd se uită la telefon, dar nu poate să adopte filozofia melcului despre viaṭă și afișează mesajul, pe ecran, ce are următorul text:

„Petre,

Trebuie să-ţi verifici vibraţiile inimii şi ale corpului, în general, pentru a-ţi da seama cărei prezenţe se datorează. Pentru asta ai nevoie de linişte și timp. Ca să nu te influenţez, eu plec departe, pentru un timp. Lavinia.“

– Ceee !...Ce-i cu asta? zice cu glas tare. Este, deja, în poziţie verticală şi porneşte să meargă haotic prin birou. Formează numărul Laviniei şi aşteaptă. Telefonul sună, dar nu răspunde nimeni.

Repetă apelul. Nimic.

– Ce vrei să faci?

Formează numărul telefonului de acasă şi după ce răspunde mama lui, zice:

– Alo, mama!!… vreau să vorbesc cu Lavinia… cum  adică, a plecat!… unde a plecat?… cum de nu ştii mama?…

Lasă receptorul în furcă. Meditează. Ceva se petrece şi el nu ştie. Cunoaşte foarte bine ce se întâmplă în firma lui, gestionează cu succes  întreaga activitate, prevede situaţiile de criză şi le înlătură la momentul potrivit, dar, în viaţa lui personală, se pare că sunt probleme pe care nici măcar nu le cunoaşte.

Porneşte ca un uragan, pe unde trece nu ia în seamă pe nimeni, ajunge în maşină şi o porneşte cu toată viteza spre locuinţa Laviniei.

Ajunge în faţa uşii, o încearcă să vadă dacă este deschisă, după care, fiind închisă, începe să bată încet, apoi mai tare şi mai tare.

– Lavinia… Lavinia deschide, te rog…

Nu reuşeşte să obţină o colaborare cu cineva de dincolo de uşă. Se pare că nu are cu cine.

Deranjată de bătăile puternice din uşă, o vecină bătrână şi cu ţinuta aranjată în grabă, îşi face apariţia la uşa de alături. Îl recunoaşte ca fiind prietenul Laviniei şi i se alătură pentru a-l face să înţeleagă de ce acea uşă nu se mai deschide.

– A plecat! Cu un geamantan mare după ea zicând că pleacă departe pentru un timp.

– A plecat? Cum să plece?... Nu! …nu !...de ce-mi faci asta, Lavinia? zice Petre încet apropiindu-şi capul de uşă.

După câteva minute se întoarce, coboară o treaptă a scării şi se aşază pe ea. Îşi ia capul între palme şi închide ochii.

Resita

10062018