Valiza cu picioare lungi, Ep.26

Petrică, atȃta timp cȃt are tavanul în cap, nu are decȃt o posibilitate ; să coboare pe scară pȃnă la celălalt capăt al ei, care se află înfipt într-un noroi plin cu tot felul de obiecte părăsite. Nu a fost învățat ca să evite situațiile în care ar rămȃne cu o singură opțiune. Oamenii, cȃnd mor, au o singură opțiune pe care nu o pot refuza ; groapa. În timpul vieții, oamenii au posibilitatea să refuze și dacă au o singură opțiune. El, Petrică, robotul umanoid, tot timpul are o singură opțiune pe care nu o poate refuza ; să facă ce-i spun oamenii. Așa că, nu-i de mirare în ce situație se află.

Instalaţia de iluminat este în funcţiune şi-i luminează calea, dar tot în întuneric este ; în întunericul necunoșterii.

Galeria prin care se evacuează apa din piscină nu este un drum bun și o cale bătută. Este un fel de albie, pentru ‘’Apa sȃmbetei ‘’, pe drumul de după ce-și termină de ocolit pămȃntul și se varsă în iad.

 Când ajunge la capătul scării şi pune piciorul jos, are surpriza să constate că acolo este ceva moale, nesigur, care este un fel de pământ amestecat cu nisip şi diluat cu apă.

Piciorul i se afundă până peste gleznă, dar nu are ce face şi merge mai departe coborându-l şi pe cel de-al doilea. Compoziţia moale şi lipicioasă se dovedește că nu-i este prietenoasă.

– Ce caut eu aici! zice el cu glas tare. Dacă oamenii ăștia aveau nevoie de ajutor pentru a-şi rezolva o problemă, da, mergeam și-n necunoscut pentru ei, dar, așa, fără niciun rost…ce înseamnă asta !?... la ce le folosește faptul că eu sunt aici ?

O pornește spre rȃu ; se vede un ecran de lumină diferită de cea oferită de sistemul de iluminat. Este poarta de ieșire a apei spre  rȃu. Acolo este un capăt al galeriei. Încearcă să uite de toate cele ce s-au întâmplat şi acum se gândeşte cum să iasă din acest mediu care îi este ostil și-i produce disconfort la nivelul multor componente ale corpului. Cu paşi mici şi eforturi mari  se deplasează spre capătul galeriei, unde speră să găsească o ieşire. Noroiul este presărat şi cu unele obiecte, unele moi, altele tari, care sunt incomode cȃnd dai de ele.

Când ajunge la capătul galeriei dă peste un grilaj metalic, destul de solid, pus înspre ieşire şi care blochează drumul pentru a merge mai departe. Încearcă să-și strecoare capul printre două zăbrele apropiate și nu reușește. Constată că pe aici nu se poate trece.

Dincolo de grilaj se vede un râu care trece liniştit şi liber. Este natura și-n natură totu-i liber. La oameni este liber să suferi.

Face cale întoarsă. Pe acea direcție, spre rȃu, nu poate să aibă profit. Acelaşi noroi care-i trece până dincolo de glezne şi clipocitul auzit la intrarea şi ieşirea din noroi a pantofilor.

– Greu este să trăieşti între oameni! Au probleme mari, care le chinuie viaţa. Cel mai rău este că nu-şi pot rezolva singuri aceste probleme acumulate în timp. Trebuie o forţă din afara sistemului lor, care să-i ordoneze.

Începe ca să se audă un şuierat, de undeva, mai de departe de locul în care se află. La început încet, apoi, din ce în ce mai tare. În scurt timp un firicel de apă îşi face apariţia apoi, cu timpul, creşte tot mai mult în volum.

Iuţeşte paşii ca să ajungă mai repede la scară. Presiunea apei, care-i vine din faţă, se adaugă la forţa cu care noroiul i se lipeşte de pantofi. La un moment dat, când apa îi ajunge la mijlocul corpului, înaintarea devine imposibilă.

După câteva minute de cumpănă, în acelaşi loc, şuvoiul de apă îl smulge din noroi, îl rostogoleşte de câteva ori şi-l izbeşte de grilajul metalic aflat la capătul galeriei. Şi pentru ca spectacolul să fie total necunoscut, instalaţia de iluminare este dezactivată. Nici lumina nu mai vrea să participe la acest spectacol, fără rost, pregătit de om.

Se agaţă cu mâinile de grilaj, se poziţionează cu trupul în poziţie verticală după care comentează de unul singur:

– Ce câştigă aceşti oameni dacă eu mă chinui prin aceste locuri?

Şuvoiul de apă încearcă să se stabilizeze la un nivel ce ține de mijlocul galeriei. Presiunea lui devine constantă, iar problemele pe care le generează, nu se mai schimbă.

– Nu-i înţeleg pe acești oameni. Atȃta tot !? Este prea puțin. Asta pentru că oamenii nu pot fi conduși de oameni. Au aceleași pofte instincuale și, fără discuții, mai întȃi și le satisfac pe ale lor, conducătorii. Patronul lor, Dumnezeul lor, deasupra lor, trebuia să impună ca șef un alt animal, aici, pe Pămȃnt. Trebuia să dea inteligență de conducător de exemplu… leului sau tigrului ! Un astfel de conducător ar fi avut pofte instinctuale diferite față de cele ale omului pe care le-ar fi judecat corect. Oamenii nu pot fi conduși de oameni ! Nu știu de ce Dumnezeul lor nu s-a gȃndit la asta !

După aproape o oră, şuvoiul de apă este atât de mic că Petrică îndrăzneşte din nou să se deplaseze spre interior. Este întuneric şi dinspre interiorul galeriei răzbate până la el un firicel de lumină.

Semn că pe undeva este o portiţă prin care se poate ieşi la suprafaţă, spre piscină.

                                                            *

                                               *                      *

Lavinia privește lung și nu zice nimic. Este singură, lȃngă masa comună și lȃngă piscina golită de apă. Singurătatea de care are parte acum o face să simtă doar o durere mare în suflet. Imaginea lui Petrică nu-i dă pace.

Este multă dezordine primprejur, lăsată de mȃnă de om, și este pe cale să ajungă să guverneze locul. Farfurii, mȃncare zac peste tot, pȃnă peste fundul bazinului piscinei.

Grătarul ce acoperă țeava prin care se evacuează apa din piscină se ridică brusc, se basculează în lateral, provoacă un zgomot ce trezește toate moleculele aflate primprejur și un cap mototolit apare de sub grătar și se ridică pȃnă cȃnd, cu ochii, poate cuprinde totul.

Lavinia se ridică în picioare brusc ; ochii îi sunt mari, plin de lacrimi, dar strălucitori.

Capul ieșit de sub grătarul ce acoperă țeava de evacuare a apei din piscină este al lui Petrică.