Valiza cu picioare lungi, Ep.19

Când speranţa este la graniţă cu dezamăgirea, în mintea lui Petrică, un strigăt strident al Laviniei cutremură atmosfera, după care corpul ei se ridică cu repeziciune din apă, trece de picioarele lui, ajunge la nivelul pieptului şi, folosindu-se de mâini, îl prinde de haine şi-l dezechilibrează spre apa din bazin. Ea rămâne în picioare, lângă bordură, cu apa pȃnă la genunghi, mulţumită de fapta sa, în timp ce Petrică se zbate între valurile provocate chiar de el.

– Ha, ha, ha... am impresia că ţi-au intrat toate ideile la apă, zice ea şi trece deasupra apei, pe bordură.

El este foarte agitat. Nu înţelege cum de se trece peste hotărârea lui  cu atâta uşurinţă şi nepăsare. O consideră pe Lavinia chiar inconştientă, dat fiind faptul că râde şi este chiar foarte degajată faţă de cele întâmplate.

– Ţi-am spus că… „nu toţi suntem născuţi la aceeaşi vârstă“… şi nu vrei să înţelegi!

Lavinia lasă capul în jos, privirea o ține ridicată, și se apropie de el. Când îl vede cu hainele şi cu părul ud, cu aspectul exterior modificat din cauza ei, îşi temperează exuberanţa. Este cuprinsă de compasiune şi încearcă o apropiere.

– Bun, bun!... şi acum ce facem?

– Eu am să stau pe banca aceea până vor apărea zorii zilei de mâine şi atunci voi merge la gară, spune Petrică plouat, şi la propriu, şi la figurat, pornind către ţinta fixată.

O bancă din lemn, cam dură pentru o perioadă de timp care se măsoară în multe ore, și destul de departe pentru intențiile lui.

Lavinia se furişează repede în faţa lui, blocându-i înaintarea, și încearcă să se transforme într-un obstacol mobil, cu picioare.

– Se poate şi altfel parcurge timpul acestei nopţi? vorbeşte „obstacolul“.

Cei doi încep să împingă, unul contra celuilalt. Lavinia, cu spatele, încearcă să opună rezistenţă în timp ce Petrică, cu pieptul, împinge încercând să ajungă la bancă. Pentru a fi mai eficient se întoarce şi el cu spatele, ba mai mult, încearcă să şi trişeze lăsându-se puţin cu corpul spre spate.Este perfect pentru că privirea îi este, acum, peste umărul fetei, spre bancă, pe direcția de înaintare.

Lavinia este incomodată acum şi de greutatea celuilalt, pe lângă forţa picioarelor care împing. Ceea ce-i este pus ei acum în spate este peste posibilităţile sale de susţinere. Mai trage din greu câteva secunde, o povară pe care nici măcar nu şi-a închipuit-o vreodată, şi pe faţa sa curg şiroaie de apă, care sigur nu sunt adunate din bazin pentru că-s din transpiraţie. După o muncă mai mult decât bărbătească, încearcă să se elibereze făcând un pas în lateral şi lăsându-l fără sprijin pe celălalt:

– Ascultă... zice ea mai mult gâfâind,cu o mimică ce-i trădează revolta, tu aşa ţi-ai propus să te strecori prin viață ; în spatele meu !?

Petrică rămȃne fără sprijin ; el chiar credea că are, în condițiile în care în întreg Universul nu există un punct de sprijin ! Se simţea chiar bine în poziţia respectivă, pentru că o mare parte a greutăţii corpului său nu mai era în grija lui. Nu mai apucă să răspundă, se dezechilibrează şi cade din nou în apă apelând, din nou, la tehnici de supravieţuire în condiţii extreme pentru el.

De data aceasta, Lavinia este surprinsă pentru că consecinţele gestului ei au fost neprevăzute.

– Vai, dar ce se întâmplă? se întreabă ea, privindu-l pe celălalt, din nou în apă.

Şi merge alături de bordură pentru a-i întinde o mână de ajutor.

– Crede-mă că-mi pare rău de cele întâmplate. De data asta chiar că nu a fost o glumă, zice ea cu sinceritate, exprimându-se chiar cu gândurile apărute în urma acţiunii petrecute.

Petrică urcă din nou pe bordură şi încearcă să elibereze o parte din apa acumulată prin haine. Nu reuşeşte, în continuare, să înţeleagă de ce ia parte la o acţiune cu care nu este de acord.  Acum află Petrică cum se silesc oamenii, unul pe altul, în acțiuni care nu le aparțin pentru că majoritatea oamenilor fac din comportamentul lor un criteriu pentru alții.

– Să te ajut să dai jos aceste haine ude!zice Lavinia.

– Greu este să trăieşti între oameni! Chiar nu poţi să te limitezi la acţiuni care să te influenţeze doar pe tine?

– Pentru a depăşi acest moment trebuie să avem în vedere doar faptul că existăm acum, aici şi... viaţa trebuie să meargă înainte, zice Lavinia.

Petrică este construit pentru a urma cursul evenimentelor ce se desfășoară în vecinătățile sale, chiar dacă îl afectează consecinţele acţiunilor respective, și se obligă să le accepte ca atare şi să urmeze căile de comunicare si acțiune ce se impun.

Cei doi ajung într-o ținută exagerat de sumară, adică sunt dezbrăcaţi până la costumele de baie ; la Petrică asta înseamnă un plastic pus peste partea de mijloc a corpului ; la Lavinia un material din bumbac pus peste mijlocul corpului și un altul pus peste piept. Concepte diferite puse-n slujba timpului prezent.

Îşi ridică hainele pe braţe şi pornesc a merge. La început pașii sunt doar pentru a se îndepărta de locul cu probleme. O porțiune determinată din spațiu, unde ai multe probleme de rezolvat și care nu-ți aparțin, este un loc care te respinge. Nu este locul tău. Trebuie să-ți cauți locul tău în altă parte.

Parcurg un ocoliș mare pe lȃngă apa din bazin și cȃteva ocolișuri mici pe lȃngă pomi si grupuri de plante decorative.

Trec de câteva mese aşezate una lângă alta, le parcurg în lungime şi pătrund pe o uşa aflată la capătul celălalt al meselor, căci unul din capete este lângă apă. Este ușa care face trecerea spre casa în care locuiește Lavinia cu tatăl său.

Pătrund în interiorul unei camere de zi, cu spaţii mari între obiectele de mobilier. Petrică se familiarizează repede cu noile condiţii, de fapt nici măcar nu-l interesează, şi se aşază pe un fotoliu fără a mai aștepta vreo îndrumare. Nu reuşeşte să obţină o poziţie eficientă pentru că dacă stă normal, cu picioarele către Lavinia, capul este peste spătar şi privirea tot peste spătar, spre înapoi, astfel că nu poate privi spre partenera lui din cameră. Se ridică, răsuceşte fotoliul cu o sută optzeci de grade şi se aşază. Acum îi apare doar capul peste fotoliu, cu privirea spre Lavinia, iar corpul cu picioarele sunt în partea cealaltă a spătarului şi nu se mai văd.

Lavinia vede tot timpul poziţia corpului anormală, dar nu-şi face probleme cu întrebări. Ea este convinsă că are de-a face cu prietenul ei, Petre. Şi încrederea pe care o are faţă de el nu o poartă pe drumul îndoielii şi-l acceptă aşa cum este.

Lavinia ridică hainele lui Petrică şi le duce la uscat, într-o cameră alăturată. Când se întoarce activează un complex audiovizual şi o muzică de jazz începe să se reverse peste tot prin cameră.

Şi muzica curge cu un solo de trompetă pe acelaşi ritm de jazz. Iar timpul serii se scurge încet, aducând un aer răcoros şi proaspăt care se strecoară în cameră prin geamul deschis.

Şi în timp ce Lavinia se luptă cu gândurile ei, Petrică priveşte spre uşa camerei, care se deschide încet făcând loc unui cap de bărbat ca să se strecoare. Priveşte la Petrică şi Petrică priveşte la el. De fapt, Petrică înseamnă doar un cap deasupra spătarului de fotoliu, sprijinit în bărbie peste acesta. Priveşte la Lavinia şi ea nu-l observă. Atunci bărbatul îşi introduce şi corpul în cameră, bate cu degetele tare în uşă şi zice:

– Cine este el?