Valiza cu picioare lungi, Ep.18

Ea este Lavinia, prietena lui Petre, şi în sinea ei este foarte bucuroasă că a ajuns-o din urmă şi acum se află lângă ea. Ce nu ştie ea este că, acolo, ce se află lângă  ea, în acel moment, nu este Petre, prietenul ei, ci o copie de-a lui, Petrică. În atelierele sale din Reșița, Petre a construit un robot umanoid, în cel mai desăvȃrșit secret, căruia i-a dat chipul și asemănarea sa și l-a numit Petrică. Nici măcar părinții nu aveau cunoștință despre acest frate geamăn identic al fiului lor. Ar fi fost o situație neobișnuită, pentru ei, și nu se știa ce impact ar fi avut, așa că totul a fost ținut departe. La fel pentru prietena sa, Lavinia.

– Bună seara!zice Lavinia și se așteaptă ca prietenul ei să se manifeste brusc și cu putere într-un spectacol de mȃini și vorbe, așa cum îl cunoaște și pentru care trebuie consum mare de energie, din partea ei, ca să poată să-l urmeze.

Dar nu, Perică nu răspunde. Nici măcar nu are curiozitatea să privească spre maşinină.

– Bună seara... hei, eu sunt Lavinia!

– Îţi poţi continua drumul liniştită, zice Petrică şi porneşte să facă câţiva paşi pe o direcţie aleasă aiurea, numai să se îndepărteze de acel loc.

Nu-i mai trebuie alți oameni lȃngă el. Are în memorie, proaspăt culese, evenimentele petrecute împreună cu Bobi, un om de-al locului. Este în continuare cu capul rotit, cu gât cu tot, la o sută optzeci de grade și cu privirea orientată spre spate.

Lavinia coboară din automobil şi, crezând că prietenul ei probează doar o farsă, se apropie de el zicându-i:

– Şi dacă drumul meu, din această seară, se termină aici, în faţa ta?

Petrică se opreşte, dă din cap balansȃndu-l stȃnga-dreapta, şi răspunde:

– Eu nu sunt piaţa publică, pentru ca drumurile să ducă spre mine.

– Nu !?

– Nu.

– Atunci, dacă tot veni vorba despre niște drumuri, ce-ai zice dacă tu ai fi drumul pe care să-l parcurg eu în această seară? zice Lavinia zâmbind şmechereşte.

– Cum zici? şi Petrică chiar este nedumerit. Asta nu are în baza de date și nu știe cum să interpreteze.

– Să fii oaspetele meu...

– Aaaa… ! Nu pot.

– Să mă porţi pe un drum care să-mi descopere felul tău de a fi, continuă Lavinia să se joace cu cuvintele.

– Peste nouă ore trebuie să ajung în gară, acolo mă voi urca într-un tren care mă va duce departe de aici, la Maglavit.

– Vai, dar eşti extraordinar!

Petrică se uită la noul partener de dialog şi nu înţelege de unde îi izvorăşte atâta exaltare. Explicaţia îi vine imediat:

– Niciodată nu am reuşit să conving un oaspete să rămână nouă ore cu mine, zice Lavinia continuând jocul ei de pase cu cuvintele.

Celălalt tace, lăsându-şi partenera să-şi găsească cuvintele şi ideile potrivite pentru direcţia discuţiei pe care o doreşte.

– Mergi la Maglavit! Părinţii tăi nu mai sunt la Reşiţa ?

-Nu.

- În acest loc, dacă suntem împreună, se pot întâmpla multe până ce acel tren va ajunge să te ia ca să te ducă la Maglavit.

– Noi doi nu ne putem amesteca niciodată, zice Petrică foarte hotărât.

Lavinia face un pas înapoi şi se face că-l studiază mai cu atenţie. Continuă să creadă că prietenul ei vrea să-i facă o farsă. Altfel de ce să mai fi venit până aici.

– Măi, tu! zice ea. Nu-mi dai nici o şansă?

– Nu.

– Aşa de rigid eşti?... aşa de fragilă sunt? Crezi că dacă ne amestecăm, unul din noi se va sparge?

Petrică, în continuare, nu ia în serios jocul Laviniei care se ambiţionează să-l facă pe partenerul din seara aceasta să-i împărtăşească punctul de vedere. Este optimistă şi se aşteaptă la o împăcare cu prietenul ei. Pe care o şi doreşte.

– O să fie bine, încearcă ea să concluzioneze.

– Numai în speranţa ta.

– Este bine şi aşa.

Încetul cu încetul, cu paşi mărunţi, cei doi se apropie de piscină. Locul preferat de Lavinia şi unde vrea să şi ajungă.

– Nu-i bună speranţa pentru voi, oamenii, e mai constructivă neliniştea. Îţi recomand mai multă nelinişte decât speranţă.

– De ce nu mă laşi să sper la o noapte de vis?

– Pentru că este imposibilă!

– Rămânem la speranţă. Toate la timpul lor. Şi nu uita că speranţa este o dulce feerie, aici totul este posibil, în nelinişte, nu, şi-n realitate, la fel, continuă Lavinia să argumenteze pentru a se impune.

– În realitate, de obicei, nu este ca în speranţa pentru că omul, în nemernicia lui, se consideră singurul exponent al raţiunii, pe pământ.

– Şi nu este?

– Nu!

– Aoleo, strigă Lavinia foarte surprinsă.

– Unde este materie, mişcare, repetarea mişcării, sonorizată sau nu, este şi raţiune. Şi trebuie să se ţină cont de ea.

Ajunşi lângă piscină încep să se plimbe de-a lungul bordurii care se învecinează cu apa. Uşor, Lavinia l-a corupt pe Petrică şi, fără voia lui, acesta a urmat-o pe un drum croit de ea.

– Nu puteţi să faceţi abstracţie de ceea ce este în jurul vostru, indiferent ce formă are, dacă şi-o modifică sau nu, pentru că dacă are mişcare care se repetă, are şi raţiune, încheie Petrică.

Lavinia, obosită pe parcursul zilei, nu prea ia în seamă ultimele expuneri ale lui Petrică, pentru că este greu să gândeşti când eşti obosit. Gândul îi este la apa de alături, în mijlocul căreia se vede alintată.

– În seara aceasta nu văd pe cineva în jurul nostru care să ne influenţeze!

– Dacă lângă noi n-ar mai fi nimic, atunci şi noi am dispărea, răspunde Petrică la provocare.

Lavinia nu se mai oboseşte să găsească răspunsurile potrivite la replicile celuilalt, mai ales că apa piscinei o provoacă şi oboseala sfârşitului a transformat-o într-o neputincioasă.

– Hei, ce zici dacă ne despuiem de toate cele… şi ne învelim cu apa din piscină?

– Nu!

– Plonjăm în apă şi ne imobilizăm în câteva clipe de linişte.

– Nu! repetă Petrică.

– Ba, da!

– E doar alegerea ta, doar pentru tine!

Lavinia îl priveşte cu insistenţă pe Petrică şi după câteva secunde îi zice:

– Ştii, prezenţa ta începe să mă cam tulbure, făcându-mă să vibrez de plăcere. Nu crezi că şi tu eşti dator cu un comportament pe măsură?

– Noi doi nu ne putem amesteca!

– Ai mai spus-o, zice Lavinia gesticulând cu mâinile spre Petrică. Hai să te arunci în apă ca să-ţi scoţi corpul din letargia sfârşitului de zi!

– Nu pot să mă arunc în apă pentru că nu-mi permite constituţia fizică.

– Aiurea! Cum adică? se miră Lavinia.

– Simplu, nu toţi suntem de aceeaşi vârstă. Performanţele trupului meu nu le egalează pe cele ale trupului tău. Pentru că nu suntem de aceeaşi vârstă! Sper să înţelegi ceea ce vreau să spun.

– Încerc, zice Lavinia fără să gândească prea mult la cele spuse de cel din faţa sa, în timp ce ultimul articol de îmbrăcăminte şi-l aruncă pe jos rămânând numai în costumul de baie.

Se apropie de bazin, cu faţa la apă şi-i zice:

– Când am să ajung sub apă, în liniştea de acolo, sper să le găsesc un răspuns la toate cele pe care mi le zici. Şi-ţi mai promit că atmosfera asta va deveni una mai veselă. Ha, ha, ha...

Ultimele hohote de râs sunt lansate de către Lavinia în timp ce corpul ei pluteşte în aer în drum spre apă.

Petrică se retrage câţiva paşi înapoi, când apa acoperă complet trupul fetei şi împrăştie câţiva stropi pe o rază de câţiva metri. Nu-l interesează acţiunea fetei. Se retrage către o bancă aflată alături pe care se şi aşază.

După aproximativ un minut se întreabă de ce fata nu iasă la suprafaţa apei. Dar este problema ei şi încearcă s-o abandoneze, cel puţin mental, el impunându-şi să descopere câte ceva din cele ce se află prin apropiere.      

Dar, după ce mai trece încă un minut, aruncă iarăşi o privire spre apă.

– Nu se poate, zice el cu glas tare, un om, fără antrenament, nu poate să stea două minute sub apă!

Iarăşi se consolează cu gândul că nu este problema lui.

Dar trec cinci minute. Se ridică puţin revoltat de situaţie. Fata, la urma-urmei o străină, dar, în puţinul timp petrecut împreună, a lăsat să se înţeleagă că se poate baza pe ea, iar ceea ce se petrece nu poate fi un act voliţional din partea ei. Se apropie de marginea piscinei şi încearcă să străbată cu privirea până spre partea de jos a apei, lucru destul de dificil de realizat datorită luminozităţii slabe dată de cele doar câteva corpuri de iluminat aprinse. Simte că fata îi lipseşte şi insistă cu privirea spre luciul apei încercând şi câteva poziţii laterale, mai convenabile.

Dar fata stă ghemuită lângă bordură, doar cu ochii și gura ieşite la suprafaţa apei, şi nu este observată. În mintea ei, un scenariu este pregătit ca să treacă în lumea materială și aşteaptă numai momentul potrivit pentru Petrică, pentru că el trebuie să joace rolul principal.

Când speranţa este la graniţă cu dezamăgirea, în mintea lui Petrică, un strigăt strident al Laviniei cutremură atmosfera, după care corpul ei se ridică cu repeziciune, trece de picioarele lui, ajunge la nivelul pieptului şi, folosindu-se de mâini, îl prinde de haine şi-l dezechilibrează spre apa din bazin. Ea rămâne în picioare, lângă bordură, mulţumită de fapta sa, în timp ce Petrică se zbate între valurile provocate chiar de el.

– Ha, ha, ha... am impresia că ţi-au intrat toate ideile la apă, zice ea şi trece deasupra, pe bordură.

El este foarte agitat. Nu înţelege cum de se trece peste hotărârea lui  cu atâta uşurinţă şi nepăsare. O consideră pe Lavinia chiar inconştientă, dat fiind faptul că râde şi este chiar foarte degajată faţă de cele întâmplate.

– Ţi-am spus, „nu toţi suntem născuţi la aceeaşi vârstă“ şi nu vrei să înţelegi!