Valiza cu picioare lungi, Ep.22

– Tu ce zici... tinere, se adresează tatăl pentru prima dată lui Petrică.

– Omule,ce să zic, eu cu primul tren, al zilei de mȃine, am să plec acolo unde trebuie să ajung, adică la Maglavit, răspunde Petrică cu o sinceritate normală pentru el.Nu știu ce înseamnă toate astea pentru voi ! Ca să știți !

Tatăl Laviniei consideră răspunsul nepotrivit, pentru că nu este conform așteptărilor, drept pentru care se revoltă, dar pe un drum care duce doar spre interiorul lui. Face cȃțiva pași dintre cei spre ușă, fără grabă, îi numără, își dă seama că nu sunt pașii lui și-i abandonează. Chiar în fața ușii.

Calea de mijloc există doar în scrierile lui Budha și în multe din tendințele fiecăruia reprimate, în practică nu.

– Am să anunţ evenimentul tuturor vecinilor! Așa “se cade”,zice tată-l întorcȃnd doar privirea spre Lavinia.

         -Se cade!? întreabă Petrică.

– Ce eveniment? întreabă  şi Lavinia.

– Întȃmplare importantă, întâlnirea voastră din această seară, pentru a porni împreună pe un singur drum. O... să... vă... că… să... to... riţi! zice tatăl Laviniei şi trece repede dincolo de uşă, ca să înlăture posibilitatea unei dezbateri pe această temă, pentru că nu doreşte schimbarea hotărârii lui.

– Să nu faci asta! Hei, unde ești !? Este prematur. Eu vreau ca acel moment al vieţii mele să se producă altfel, zice Lavinia agăţându-se cu disperare de unele posibilităţi care să-l facă pe tatăl ei să renunţe la ce are în gând.

– Este un prilej favorabil pentru o întâlnire a tuturor vecinilor la masa comună! continuă tatăl Laviniei, de dincolo de ușă, fără a se lăsa înduplecat.Toți au făcut asa, cȃnd li s-au căsătorit copiii !

– O să le spui şi lor?

– În această seară, la masa comună, şi tatăl zâmbeşte doar pentru el, pentru că evenimentele se vor desfăşura aşa cum doreşte. Nici nu-i vine să creadă cât de uşor este. Se aşteapta la o opoziţie mult mai consistentă, mai ales din partea lui Petrică.

– Să nu faci asta! Ce face omul ăsta !? Nu se poate!... spune şi tu ceva!

Dar Petrică nu zice nimic şi tatăl ei închide uşa în urma lui, lăsându-şi fiica dezamăgită şi speriată de cele ce ar putea urma, nu neapărat în această seară, cât în zilele următoare.

-Lasă dragă, cum ai zis și tu, o să treacă timpul mai repede !

– Un om care hotărăște de unul singur soarta altora, ajunge să și greșească? se lamentează Lavinia în timp ce palmele îi acoperă obrajii, iar picioarele o poartă haotic prin cameră. Partea proastă pentru el este că o să ajungă singur, omul care nu-și vede de ale lui !

– Nu poți opri un eveniment asupra căruia nu ai un control. O să participăm la o întâlnire a tuturor vecinilor, în jurul mesei comune, şi cum ziceai tu: timpul va trece foarte repede.

– ...timpul nu m-a așteptat niciodată ; de cȃnd mă știu alerg ; cred că am ceva de zis și, poate, ar trebui să mă opresc sau să plec, dar nu după timp !

Masa comună, aşa cum am mai scris, este aşezată între piscină şi casa în care locuiesc Lavinia şi tatăl ei. Spaţiul înconjurător şi de deasupra piscinei este acum puternic iluminat, în timp ce liniştea de dinainte este înlocuită cu o muzică lăutărească, care se vrea ca o invitaţie la voie bună şi joc.

Asa cum hotărâse de unul singur, tatăl Laviniei, în acest moment toţi vecinii sunt anunţaţi şi invitaţi la masa comună pentru a celebra întâlnirea dintre Petrică şi Lavinia. Majoritatea sunt foarte surprinşi de eveniment gândindu-se ce mari eforturi au făcut cei în cauză pentru a-l ţine secret până acum. Sau ceva straniu se petrece şi ei vor să afle ce anume. Oricum, anunţul a fost primit cu interes şi majoritatea vecinilor au promis că vor veni.

Deja îşi face apariţia Bobi, cel din gară, căruia nu-i poate trece prin cap că în toată această poveste este vorba de Petrică, cel pe care el l-a adus din gară şi l-a lăsat în parcare. Face mari eforturi să înţeleagă cum a ajuns, acel individ, în postura de ginere, în această casă. 

Alături de Bobi păşeşte un cuplu, format dintr-o femeie şi un bărbat, cam la cincizeci de ani fiecare. Pe el îl strigă cunoscuţii cu apelativul Baciu, iar pe ea cu apelativul Naşa. Sunt însoţiţi de un ghemotoc de păr, care se cheamă căţel, şi pe care dacă vrei să-l apuci de coadă constaţi că ai intrat într-o mare încurcătură, pentru că nu ştii unde se află.

Invitaţii sosiţi, cât şi ceilalţi care sunt pe drum, sunt aşteptaţi de tatăl Laviniei, care acum are şi el posibilitatea sau obligativitatea de a zâmbi, gest care nu-i prea este caracteristic.

Bobi se aşază pe ultimul scaun, spre capătul mesei de lângă piscină, şi-l are în faţă, peste masă, aşezat pe scaun, pe Baciu. Ei sunt disponibili pentru o discuţie în doi şi, la asemenea evenimente, se caută pentru a fi cât mai apropiaţi unul de celălalt.

Naşa rămâne în picioare, către uşa de la intrare, curioasă să afle ce se întâmplă. Evenimentul este o surpriză şi pentru ea care consideră că le ştie pe toate.

– Fraţilor, eu am aici ce-mi trebuie, zice Baciu şi ridică sus o sticlă de un litru cu pălincă din prune, pe care o are de la o sursa proprie. Mie îmi lipsea doar motivul pentru care să beau. În ultimul timp, parcă nu mai simt nevoia să beau dacă nu este un motiv şi dacă sunt singur.

Muzica este prezentă în continuare, cu aceleaşi ritmuri populare, iar vecinii sunt sosiţi aproape toţi, ţinând cont de faptul că de câteva minute nu-şi mai face apariţia nicio persoană.

– Numai vezi tu, „Puişor“, zice Baciu către soţia lui, Naşa, să nu supere pe cineva javra asta a ta. Şi zicând acestea arată cu mâna fluturând-o către micuţul câine.

Câinele, simţind ca o ameninţare gestul Baciului, începe să latre la el.

Naşa se apropie de câine, îl ia în braţe şi-i zice:

– Vai, cine te-a supărat pe tine!?

– Da, unde-i mireasa? întreabă Baciu.

– Ce-ai tu cu mireasa!? se revoltă, puţin teatral, Naşa.

– Ce să am... vreau să-mi arate mirele, că pe ea o cunosc, dar pe mire nu!

Lavinia, fiind vecina lor, în relaţii bune cu majoritatea celor de la masă, este datoare să facă prezentările, mai ales că evenimentul i-a luat prin surprindere pe majoritatea vecinilor care au o dorinţă arzătoare de a afla amănunte despre cei doi miri.

– Oooo!... Da, daaa! Îl vrem pe mire, îl vrem pe mire... strigă, aproape în cor, majoritatea vecinelor adunate către uşa de la intrare în casă.

Petrică era aşezat pe un scaun, singur, în apropierea uşii. Auzind dorinţa celor din apropiere, consideră că despre el este vorba şi se ridică în picioare. Îi priveşte, se roteşte pentru a-i putea cuprinde pe toţi cei prezenţi, şi constată că nu prea este primit cu bucurie.

– Cred că despre mine este vorba, zice el.

Cei din apropiere îl privesc cu uimire, mai ales atunci când descoperă că acesta nu prea este în ordine cu faţa răsucită, aşa, spre spate. Parcă ar fi răsucit în jurul lui. Ceilalţi, aflaţi spre capătul opus al mesei, nu au posibilitatea să-l observe în totalitate. Între ei este şi Baciu care zice:

– Ia ridică-te tinere, mai sus, să te văd mai bine!

Potrivit religiei lui, Petrică trebuie să facă tot ce i se cere de către oameni, chiar dacă acţiunea respectivă nu-l avantajează. În aceste momente şi în situaţia în care se află, singura posibilitate, ca să urce mai sus, este aceea prin care el trebuie să se urce pe masă. Şi chiar face asta. Se urcă pe un scaun liber, din apropierea mesei, după care... pe masă. Pentru el, în acest moment, este valabilă maxima: „A călcat în străchini...“

Rămâne de văzut dacă este valabilă atât la propriu cât şi la figurat.

– Falnic băiat! se minunează Baciu.

Toţi ceilalţi privesc, unii cu compasiune, alţii cu uimire la felul cum arată ginerele.

Petrică face o rotaţie de trei sute şaizeci de grade după care îl ia ca reper, pentru deplasare, pe Baciu, omul care voia să-l vadă mai bine. Făcându-le loc picioarelor între farfurii, unele cu mâncare, altele goale, între tacâmuri şi alte obiecte ce se mai află pe masă, încearcă să se pună în mişcare pe direcţia dorită.

Unii vecini privesc la ce se întâmplă şi nu ştiu deocamdată cum să interpreteze ceea ce văd. Ei ştiu că pe la ei nu prea se obişnuieşte să se meargă pe masă. Îl mai ajută şi ei pe Petrică, atunci când ajung în dreptul lor, făcându-i loc pe masă pentru a-i face deplasarea mai lejeră.

Intră pe uşa de la intrare tatăl Laviniei, cu ambele mâini pline cu farfurii în care se află mâncare. Când îl vede pe Petrică urcat pe masă, o stare de nervozitate pune stăpânire pe el, intră în vibraţie cu tot corpul, iar farfuriile se eliberează de pe braţe şi cad jos, spărgându-se şi împrăştiind mâncarea pe o raza de câţiva metri. Rămâne o clipă ţintuit în loc, fără să ştie ce hotărâre să ia, din multitudinea de posibilităţi pe care le poate aborda: să-l dea jos de pe masă pe „tâmpit“, să-i dea câteva palme, să o cheme pe Lavinia ca să-i arate cu cine s-a adunat, să ţipe la el... Nu, nu ştie ce să facă. Până la urmă totul se reduce la a aduce o mătură cu care face curat, degajând resturile de mâncare şi farfurii.

– Baciule, dă-mi ceva tare de băut ca să mă îmbăt şi să nu mai văd nimic! zice Bobi în timp ce-şi aprinde o ţigară, cu mâinile tremurându-i din cauza stării de agitaţie care-l stăpâneşte.

– Vrei să bei o tărie? întreabă Baciu.

– Ce... bei tu... Baciule, aici, beau şi eu! zice Bobi cu un glas care şi el începe să tremure.

– Ehe... ceva producţie proprie: alcool din prune... șaizeci de grade! răspunde Baciul privindu-şi sticla cu admiraţie.

– Aşa de tare!... şi nu iei foc?

Petrică ajunge la capătul dinspre piscină al mesei comune, în faţa celor doi: Bobi şi Baciu. Se opreşte şi parcă aşteaptă ceva. Așteaptă să-i spună cineva că dorințele au fost îndeplinite.

Bobi desface picioarele lui Petrică pentru a-l vedea pe Baciu. Nu îndrăzneşte să se uite în sus, spre ochii lui Petrică, dar picioarele i le desface.

– Trebuie să bei ca să te convingi: este ca un medicament, încearcă Baciul să-l convingă.

Bobi ia un pahar şi-l trece,  printre picioarele lui Petrică, către sticla lui Baciu.

– Ia pune Baciule aici, zice Bobi nerăbdător să bea, să nu mai vadă nimic.

Paharul se umple cu pălincă. Este prea mult pentru unul ca Bobi. El nu este obişnuit cu o asemenea băutură şi nici nu simte vreun îndemn de poftă. Pornirea lui, din acest moment, către băutură se datorează lipsei unei alte posibilităţi care să-l scoată din stresul în care se află.

– Hai, până la „fundeni“, zice Baciu, într-un jargon de-al beţivanilor, care înseamnă că respectivul trebuie să bea conţinutul până se vede fundul paharului.

Bobi duce paharul la gură, îl goleşte cât ai clipi de câteva ori, după care strigă cât poate de tare:

– Brrrr... arde!... ardeee!...

– Unde arde? întreabă Petrică puţin surprins şi începe a se uita pe sus, pe jos ca să descopere ceva.

Şi cum Petrică era cu faţa orientată spre Baciu se roteşte brusc la o sută optzeci de grade să vadă unde arde, fiind convins că undeva în spate se produce fenomenul, pentru că din spatele său s-a strigat cu putere „arde“. Rotirea nu iese aşa cum trebuie şi Petrică se dezechilibrează şi cade spre Bobi aterizând cu fundul pe capul lui.

Astfel, Petrică îşi găseşte o nouă poziţie de echilibru, cu fundul pe capul lui Bobi şi cu picioarele pe masă. Fiind o poziţie comodă nici nu-şi pune problema punctelor sale de sprijin, mai ales a celui de sub fund.

– Nu arde Baciule, nu arde! zice Petrică convins că totul este în regulă.

Iar Baciu se uită la cel de pe masă şi nu găseşte decât că trebuie să-l accepte aşa cum este, în timp ce Bobi strânge din dinţi sub apăsarea ce o suportă pe cap. Nu comentează nimic pentru că nu are cum.

Se deschide uşa de la intrarea în casă şi apare din nou tatăl Laviniei cu braţele pline de farfurii. De data asta merge cu paşi mărunţi pentru a încerca să se stăpânească mai uşor dacă va mai fi confruntat cu o situaţie neprevăzută. Când ajunge la mijlocul drumului pe care-l are de parcurs, îl vede pe Petrică cum stă pe capul lui Bobi şi, iarăşi, pierde controlul brațelor. Uită că are pe mâini atâtea farfurii, ridică mâinile în sus şi încearcă să strângă pumnii, aşa cum face de obicei când îl supără ceva tare de tot. Iarăşi farfurii sparte, mâncare împrăştiată pe jos şi multe posibilităţi pe care să le urmeze. Dar nu o alege decât pe cea cu mătura, în care el este actorul principal şi singurul în acţiunea de curăţare a locului.

– Ce zici Baciule, pot să mă dau jos? întreabă Petrică gândindu-se că poate să-şi mişte fizicul pe o poziţie mai laterală faţă de acest grup de oameni, alături de care nu are nicio perspectivă. Şi se gândeşte la faptul că locul lui este pe un drum spre Maglavit.

– Da tinere, răspunde Baciu. Poate mai ai şi altceva de făcut!

Petrică coboară de pe masă şi porneşte spre banca aflată pe partea cealaltă a piscinei, acolo unde a vrut de la început să se aşeze, dar insistenţa Laviniei l-a făcut să facă altceva.

Toţi ceilalţi invitaţi, aflaţi pe la mese sau în picioare, încearcă să găsească subiecte comune pe care să le abordeze în grupuri mici de două trei persoane. Majoritatea subiectelor din discuţii sunt comentarii ironice la adresa ginerelui.

Bobi, cu capul aplecat spre umărul din dreapta, din cauza greutăţii suportate, încearcă câteva mişcări de relaxare pentru gât, pentru a-l readuce pe o poziţie normală. Cu toate încercările, disperate chiar, nu reuşeşte şi rămâne în continuare cu capul aplecat spre umărul din dreapta.

– Moşule, zice el către Baciu, pe unii de aici nu-i prea văd bine în seara asta!

– Pe mine mă vezi bine, răspunde Baciu aplecând capul spre umărul drept pentru a arăta amândoi la fel. Eu când o să ajung în interiorul sticlei, la „fundeni“, n-o să mai văd deloc.Ha, ha, ha…

– Ginerele acesta... nu-i normal!! continuă Bobi, gândindu-se la cât a avut de suferit în această seară din cauza lui.

– Mie-mi spui ; eu n-am văzut în viaţa mea pe unul normal. Pentru ce să se căsătorească omul. De ce trebuie să existe acest fel de legătură între bărbat şi femeie? întreabă Baciul legat tot mai tare de sticla lui şi mai ales de conţinutul ei care se împuţinează parcă prea repede.

– Are să mi-o plătească chiar în această seară, spune Bobi, mai mult ca pentru sine, gândindu-se cum să se răzbune pe acel individ care l-a deranjat.

Petrică, ajuns în partea cealaltă a piscinei, se aşază pe banca mult dorită. Se ridică, pentru că nu-i convine poziţia, şi răsuceşte banca cu o sută optzeci de grade. Se aşază şi acum, cei de la masa comună, îi văd doar capul cu privirea orientată către ei.

Uşa de la intrarea în casă se deschide şi apare, din nou, tatăl Laviniei cu mâinile la spate, pentru a studia terenul, ca nu cumva să mai fie vreo situaţie neplăcută care să-l facă să piardă iar câteva farfurii. Totul pare în ordine, Petrică nu mai este urcat pe masă aşa că „la treabă“.

După câteva minute apare cu braţele pline de farfurii. Nu face doi paşi că o curiozitate puternică îl macină şi-l face să-l caute cu privirea pe Petrică. Pe masă nu este urcat, pe primele scaune nu stă, nici pe următoarele.

Ajunge lângă ultimul scaun, pe care stă Baciul, şi fără să vrea privirea îi rătăceşte peste apă şi dă peste capul lui, aflat pe banca de peste apă, privind la grupul lor ca la nişte obiecte vechi, ruginite, demodate şi cu multe lipsuri.

Cu privirea dincolo de apă şi cu sângele înfierbântat, tatăl Laviniei uită că este la marginea bazinului, mai face un pas şi cade în bazin îmbrăcat şi cu farfuriile pe braţe.

Toţi cei de faţă observă căderea şi sunt încercaţi de un sentiment de jenă faţă de situaţia în care se află cel din bazin. Unele farfurii plutesc la suprafaţa apei, altele iau drumul către fundul apei lăsând în urma lor apa să susţină tot felul de culori şi bucăţele mici din mâncare.